Valencia 21-24 aprilie 29012

Niciodata planul de acasa nu se potriveste cu cel din...Spania. Noi ne-am propus vitejeste sa vizitam 3 orase spaniole, in ordinea de pe tricou: Valencia, Sevilia si Madrid. Intru-cat am lesinat cand am auzit cate ore ar trebui sa petrecem pe tren de la Valencia pana la Sevilia(si pretul biletelor), am decis intelept sa ramanem doar la 2 orase. Mai intai trebuie sa ma descarc si sa spun ca ma enerveaza foarte tare compania aeriana Blue Air. Stiu ca este o companie low cost si ca odata ce iti cumperi bilete la o astfel de companie iti asumi tot ce inseamna acest lucru. Dar, totusi. Stiam si am acceptat de mult faptul ca nu ti se da un pahar de apa, ca se mai intarzie, ca orele de zbor sunt destul de dificil de suportat (ambele zboruri fiind noaptea in cazul excursiei de acum), ca ti se cer bani daca vrei un anume loc in avion si daca respiri mai profund. DAR de aici si pana la a zbura cu un avion care avea niste scaune in care abia puteai incapea este o mare distanta. Prima data am crezut ca m-am ingrasat eu cu vreo 50 de kile si m-am si inaltat cu vreo 20 de cm, intru-cat nu ma puteam misca deloc in scele scaune, nici in stanga, nici in dreapta. Apoi am constatat ca si mama are aceasi problema, ea fiind jumatate cat mine, deci nu era doar problema mea. Dupa aproximativ 4 ore, cand m-am ridicat de pe scaun, am vazut ca pe scaunul din fata mea erau urmele genunchilor mei. Iar la nivelul gatului erau amplasate niste tetiere care probabil erau construite pentru a te ajuta sa-ti sprijini capul, dar de fapt iti blocau spatele si ti-l curbau astfel incat am iesit din avion intr-o durere de coloana vertebrala greu de descris. Asta a fost la dus. La intors scaunele au fost mai bune, insa intarzierea de o ora ne-a intins nervii dincolo de orice limita umana. Ai zice ca o ora nu este mult, dar daca vii la aeroport de la ora 22.00 si ai avionul la ora 02.00 si nimeni nu te anunta cand se face imbarcarea, nimeni nu-si cere scuze pentru neplacerile produse si mai astepti si juma de ora ca pasagerii sa-si gaseasca locul in avion... Aici trebuie neaparat sa fac o acolada, o paranteza patrata si una rotunda. Aceasta calitate umana este intalnita doar la romani. Nu am calatorit decat de cateva ori dintr-o tara straina in alta, dar niciodata nu am vazut o asemenea imbulzeala la usa avionului, si nici cozi interminabile pentru ca unii se blocheaza pe culoarul avionului. Nu pot sa-mi explix la nici un nivel de ce se reped romanii sa intre primii in avion; se tem ca pleaca avionul fara ei? se tem ca raman fara locuri? Si apoi inca o intrebare existentiala: de ce odata urcati in avion nu isi pot gasi in mai putin de 20 de minute locul? Unii chiar sunt dezorientati si intreaba stewardesele. Apoi incepe spectacolul bagajelor de mana care sunt de la genti in standarde normale pana la sacose(sacose, la plural). Iar acele impingeri cu toata forta de genti/sacose in acel compartiment pentru bagaje nici nu mai are sens sa-l comentez. Si daca mai ai si norocul ca in acelasi avion sa fie si cativa copii, idealul ar fi de la 6 in sus si toti sub 4 ani,(cum ati ghicit ca a fost si in cazul nostru)esti de-a dreptul fericit.
Deci ajungem cum era si normal pe la orele 01.00 a.m. Cam intuneric in aeroport. Iesim si intrebam in spaniola, ca altceva nu se stie: cum ajungem in ciudad(adica oras)? Doar cu taxiul la ora asta. Bun. Asta n-am mai incercat-o. Am ales ultimul taxi ramas si am spus numele hotelului: NH Villacarlos. Daca spatiul si scaunele din avion erau macar jumatate cat erau in acest taxi, ajungeam iluminata in Spania. 22 de euro pana in centrul orasului, am respirat usurate. A dpua zi, fiind duminica, am aflat un adevar crud despre Spania: nu este nimic deschis. Ne-am bucurat. Am decis sa mergem in port, sa mancam micul dejun traditional spaniol: churros con ciocholate. Recunosc ca nu ma intereseaza prea mult vremea si cum sa ma imbrac(se si vede) dar mama m-a avertizat de acasa ca in Spania e foarte, foarte cald. Ok. Deci mi-am pus un tricou si pantaloni lungi, in care credeam ca ma voi coace. Si iesim. In 10 minute ne-am reintors la hotel pentru a ne lua gecile. Vantul valencian mi-a amintit de Dublin. Numai acolo am simtit ca imi fuge capul de pe umeri din cauza vantului. Si ne indreptam pe jos spre port. Ar fi trebuit sa luam un autobuz, ca costa 1.50 euro biletul, dar noi mereu suntem curajoase si naive si nu credem localnicii care ne spun ca e destul de mult de mers pe jos. "Ei cat poate sa fie de departe, il vedem de aici?" Nu e vorba ca era departe, ci ca in drum spre port, nefiind nimic deschis, nu era nimic de vazut.Si ajungem intr-un final si in port, unde se desfasura o cursa de patine cu rotile. De undeva din port se auzea o voce, cred ca era prezentatorul show-ului, care ragea ingrozitor incercand sa-i incurajeze pe participanti. Am ocolit zona, intru-cat nu ne auzeam nici gandurile, si am intrat in port, unde speram sa mancam o paella cu marisco(fructe de mare).

Spre surprinderea noastra, nu era nici o terasa, nici un restaurant, nimic. Poate exista in locul de unde venea galagia pe patine, nu stiu. Cert este ca ne-am intors putin undeva langa port si am incercat pentru prima data churros cu ciocolata calda.

Churros sunt un fel de gogosi spritate neutre, adica nici sarate nici dulci, pe care la nevoie si placere le poti inmuia in ciocolata. Acestia pecare le-am servit aici erau preparati cel putin cu o zi inainte si erau destul de mari. Ulterior am aflat ca de fapt nu erau churros, ci porras, o verisoara a churros-ului.

Am decis sa mergem la cea mai importanta atractie turistica a Valenciei si singurul loc care era deschis duminica: orasul stiintelor si a artelor.Autobuzul ne-a lasat chiar la intrarea in gradinile Turia. Aici am avut o experienta in afara corpului. In aceasta gradina mare si frumoasa, spaniolii s-au gandit sa faca si un loc pentru caini. Si au facut un fel de lac de mica adancime, unde patrupedele sa poata inota, juca si socializa.

Am vazut caini de toate rasele si marimile. Cred ca am stat mai mult de o ora admirand cum cainii aduceau maingile aruncate in apa inapoi la stapani. Ne-am amuzat si cu cateva nume de catei in spaniola: "bifon" asta a fost cel mai comic, "canela" adica scortisoara si "tres" adica trei.Dupa care am inceput sa ne plimbam prin orasul stiintelor si artelor.

Cred cu convingere ca arhitectul care a conceput acest proiect este reancarnarea directa a lui Gaudi, sau ca l-a idolatrizat de mic copil. Gaudi s-a inspirat din formele plantelor pentru a crea minunatia de la Bacelona, iar acesta s-a inspirat din formele marine, in special a pestilor. Muzeele, acvariile si gradina zoologica sunt construite in forme de pesti, balena care iese din apa, pisica de mare, etc. Toate acestea inconjurate de un mic strat de apa cristalina care armonizeaza si energizeaza intregul "oras". Genial. Sunt trei mari "muzee" pe care le poti vizita: muzeul stiintelor, muzeul hemisferic si muzeul oceanografic. Noi am ales sa vizitam doar oceanograficul, care includea si un spectacol acrobatic cu delfini. Intrarea a costat 25 euro de persoana.

Prima adata am intrat sa vedem acvariile ce contineau mii de specii de pesti. Pentru noi a fost pentru prima data cand am intrat intr-un acvariu care se continua si pe tavan si care ne inconjura. Tot aici am admirat jocul armonios al focilor care isi faceau plimbarea de amiaza. La ora pranzului am decis sa mergem la cel mai scump restaurant la care am fost vreodata.

Se numeste "submarin", este de 5 stele si interiorul este inconjurat de acvarii. A fost un decor de vis. Pestii inotau in jurul meselor. Dar ce sa-ti comanzi cand o paella era 25 de euro, in conditiile in care in oras costa 12 euro? Sigur ca era paella cu homar si nu faceau decat pentru doua persoane. Asa ca ne-am comandat doar startere, un consome cu pulpo(caracatita) si calamari cu carnati negri(un fel de sangerete). Nu ne-am saturat intru-cat portiile erau doar asa de gust, de facut pofta, nu de mancat. Dar a meritat experienta decorului. Personal prefer sa manac ce manaca localnicii; este si mai gustos si mai ieftin si mai pitoresc. Apoi am mers la delfinariu. Am ajuns cu o jumatate de ora mai devreme pentru a prinde locuri cat de cat mai bune. Delfinii erau in apa si inotau.

Exact la ora 3 jumatate, cand era programata inceperea spectacolului, delfinii au inceput sa se agite si sa se aseze in fata galetilor cu somon, desi dresorii inca nu aparusera inca. Si a inceput show-ul. Mama a inceput sa planga, eu sa filmez. Tumbe, aplauze cu coada pe apa, demonstrarea vitezei delfinilor, oameni care faceau acrobatii impreuna cu delfinii, dresorii care zburau pe botul delfinilor, absolut impresionant. Intregul concept al spectacolului era de fapt asemanarile si diferentele intre umani si delfini. Sigur ca delfinii castigau de fiecare data, dar ii aplaudau cu coada si pe umani in incercarile lor. Am ras, m-am emotionat, m-am distrat, pana la un punct, cand la un semn al delfinului sef(care era dublu cat ceilalti, probabil era mai batran si mai intelept) au inceput sa scoata zgomotele lor specifice in cor. Pana aici mi-a fost; am inceput sa plang (nu in hohote). M-a emotionat ideea de a te compara cu delfinii, respectul fata de aceste animale superbe promovat de prezentatoare, zambetul lor molipsitor, starea pe care au transmis-o. A fost o experienta divina. Asta e un motiv extrem de bun pentru a veni pe pamant. Apoi am fost in centrul orasului, in piata Reina, am mancat o inghetata de mango si inapoi la hotel.

A doua zi, fiind luni, ne-am gandit sa mergem sa ne luam bilete de tren pentru a ajunge in urmatoarea zi la Madrid. Doamna de la centrul de informatii ne-a spus ca trenul pentru Madrid, numit Ave, pleaca de la o gara moderna, abia construita, dar biletele se cumpara de la gara principala, aproape de centru. Am gasit destul de usor gara cu biletele si ne-am asejat la coada. Cand am ajuns, ni s-a spus ca nu de aici se cumpara biletele ci de la gara noua. Cum? Am intrebat noi, pai ni s-a spus ca de aici se cumpara. Am crezut ca cei de la centrul de informatii stiu ce vorbesc, dar vad ca nu intotdeauna. Urmatoarea intrebare pentru cel de la ghiseu a fost: si cum se ajunge la noua gara? Pe jos. PE JOS? Da, exista un autobuz de la o gara la alta, dar trebuie sa ai biletul de tren la tine. Of. Era si ora pranzului. Drumul a durat cam 15 minute. Ajungem in sfarsit la gara noua, moderna, si intrebam cat costa un bilet pentru Madrid. Si am primit raspunsul: 80 de euro. Dupa o mica pauza, am intrebat: asta e la clasa intai sau la vip? Nu, nu, la clasa a doua, dar ajunge in capitala intr-o ora jumatate.. Aha, ok. VALENCIA

Am hotarat sa ne intoarcem inapoi la gara veche pentru ca era stategic pozitionata langa plaza del torro si vroiam sa vedem daca exista o posibilitate de a asista la o corida. Nu am dorit sa mai venim pe jos de la gara noua la cea veche(avem un talent special de a merge pe jos pana cand ne simtim tapile in umeri) si hai sa luam metroul sau un autobuz. Autobuzele erau putine si nu mergeau unde mergeam si noi, si am gasit dupa 10 minute de mers o statie de metrou.Da, asa de departe era. Un metroul mai amarat si mai lent nu am vazut niciodata in viata mea. Si scump si urat si cu statii rare.Si am revenit la plaza del torro. Nu am apucat sa vedem muzeul taurilor, intru-cat era deschis pana la ora 14.00 si deci era destuld e tarziu. Am inceput sa cautam un restaurant in care sa experimentam o paella traditionala. Am gasit un restaurant cam turistic unde am comandat o paella cu orez negru si si una cu fructe de mare. Mi-a placut pentru ca nu avea deloc gust de orez, totul mirosea a mare. Foarte, foarte bun, desi eu nu ma omor dupa orez. In urmatoarea zi am purces catre Madrid.

Madrid 24-29 aprilie 2012

Ajungem in gara, facem check-in-ul(in Spania, dupa atentatul de la Atocha, securitatea in gari este un subiect foarte serios) intram in tren si ne ocupam locurile. Benteles ca a plecat exact la ora scrisa pe belet. Sincer nu am mai mers in asemenea conditii de lux; nu stiu cum era la clasa intai daca asa era la a doua. Si am calatorit pentru prima data cu 300km/h. Am ajuns la Madrid pe la orele 13.00, intr-un frig greu de explicat.Madrilenii erau imbracati de iarna, iar eu, din cauza durerilor de picioare, am ales sa ma incalt in sandale, cu un tricou si o geaca. Noi aveam o rezervare la un hotel grandios abia peste 2 zile. Acum trebuia sa ne gasim un hotel pentru 2 nopti si repede, caci frigul deja imi afecta gandirea. O actiune destul de usoara si placuta in mod obisnuit, dar acum era o situatie speciala pe care am aflat-o acolo: Real Madrid urma sa joace cu Bayern Munchen si deci toate hotelurile erau pline. Am avut un oarecare noroc si am gasit un hotel de 2 stele, care arata... dar macar era curat. Dupa ce ne-am imbracat mai corespunzator vremii de afara, am plecat spre celebrul Prado. Ne uitam la preturi si citim: intrarea gratis dupa orele 18.00. Bun, hai la Thyssen Bornemisza, care e destul de aproape. Acolo se desfasura o expozitie a celebrului Chagall. Nu e pictorul meu preferat dar a fost interesant. Este destul de greu de gasit un restaurant traditional spaniol langa aceste doua muzee, dar nu imposibil. Dupa multe cercetari, ne-am hotarat la un mic restaurant spaniol, care gatea la comanda; pentru ca in Spania se obisnuieste sa se consume gustarile numite tapas, care din cate am observat noi, erau facute cu ceva timp inainte si ti se serveau cel mult incalzite la microunde. Nu, multumesc.

Ne-am, comandat o portie de patatas bravas, adica cartofi la cuptor si cu un sos iute minunat, chorizo a la placha si creveti la gratar. Erau facuti atunci si aveau o savoare deosebita.Apoi ne-am indreptat atentia catre centrul orasului: Puerta del Sol. Aici se afla celebrul si unicul El corte ingles, singurul mall din Spania(zic ei). Sub egida acestei firme, se prezinta multe, multe, multe firme pentru toate gusturile si buzunarele, trebuie doar sa le gasesti pe cele care ti se potrivesc. Exista un el corte ingles pentru muzica, unul pentru carti, unul pentru firme scumpe, altul pentru persoane trecute putin de prima tinerete, etc. Nu vreau sa-mi amintesc seara la acel hotel, asa am ales si ne-am asumat cele 2 nopti de semi-cosmar. Nici nu prea aveam de ales in acele conditii. Curat era ce-i drept, dar la televizor te uitai cu lupa, covor nu exista, paturile erau usor uzate(ca sa fiu diplomata), dar locatia era de vis: exact lipit de muzeul Reina Sofia, langa gara Atocha. A doua zi am hotarat sa ne-o petrecem vizitand castelul El Escorial. Am pornit de dimineata catre statia de autobuz care ducea catre aceasta locatie. Drumul dureaza o ora si costa 3.50 euro. Sincer nu am mai vazut o asemenea statie de autobuz, cu 3 terminale si zeci de porti. E mai mare decat aeroporturile de la noi. Si ajungem la El Escorial. Cand am coborat din autobuz, am simtit ca mi se taie picioarele. Nu, nu de privelistea mirifica, ci de frig. Erau aproximativ 5 grade si eu eram din nou in sandale. Am fugit efectiv pana in incinta castelului unde erau cateva grade mai mult. Ok, recunosc ca nu m-am documentat prea bine in privinta acestei atractii turistice. Eu am crezut ca a fost un castel in care au trait regii Spaniei si unde pictorul El Greco si-a pestrecut ceva ani lucrand ca pictor al curtii. Am aflat adevarul cand am platit biletul:12 euro: a fost o mananstire. Dintr-o data am simtit un fior rece pe sira spinarii. In continuare ma asteptam sa vad apartamente regale, sau macar camere mobilate, ceva care sa-mi demonstreze ca acolo au locuit niste oameni candva. Dar nu am vazut decat niste ziduri din caramida foarte reci, innegrite si inspaiamnatatoare. Im momentul in care am intrat pe holurile acestei manastiri, am vrut sa ies cu viteza luminii. Apoi am vazut un semn cu muzeul de pictura si am zis hai sa vedem despre ce e vorba. Drumul catre acest asa-zis muzeu de pictura implica trecerea prin cateva holuri. Deja mi se facuse cald, corpul mi se carcise si imi era o frica de nedescris. Mama mergea in fata mea si ma incuraja spunandu-mi ca nu e nimic rau, ca pot merge fara frica. Dar cand am trecut in alt hol, mi s-au taiat picioarele: am vazut o sfoara groasa(ca alea din port) si deasupra era un obiect de tortura din fier masiv. Inca un rand de transpiratii. De aici inainte a fost un chin ingrozitor pentru mine. Simteam o greutate insuportabila deasupra mea, nu puteam respira si mersul imi era ingreunat, corpul aplecat la 90 de grade de frica. Mama ma incuraja sa respir, sa trec fara frica, sa nu ma uit. Ce vorbesti, eu nu stiam cum sa scap mai repede de acolo, imi venea sa sparg un geam si sa fug in gradini. La un moment dat am crezut ca acest cosmar s-a terminat, am dat de un hol care parea a fi iesirea. O doamna care lucra acolo, ne-a racnit foarte amenintator, ceea ce nu este caracteristic spaniolilor si strainilor in general, mai ales celor care lucreaza cu publicul, ca "nu, nu, vizita nu s-a terminat, mergeti inainte". Corpul mi s-a circit la loc. Si am continuat in aceasistare de frica pe acele holuri ingrozitoare pana cand am dat de un semn care spunea ca urmeaza panteonul regilor. O intreb inocenta pe mama ce inseamna panteon si mi se raspunde: mormant. Pana aici mi-a fost. Eu am o repulsie si o frica din nastere fata de asa ceva, nu suport mortii si nici statuile, mi se par ca misca, ca sunt vii. Si la muzee de arta trec destul de repede pe langa sectia de sculptura. Nu am putut sa vad decat o singura fractiune de secunda acea parte a cladirii, cu mormintele si deja mi s-a parut prea mult. Din cat de frig mi-a fost la inceput, acum simteam ca e deja canicula. Corpul meu fizic si emotional nu mai faceau fata. Imaginea pe care am vazut-o era ceva cumplit pentru mine. Era o incapere intunecata complet, luminata doar de cateva lumanari si se vedeau doar unele contururi de statui de pe morminte. Absolut morbid. Am avut un mic noroc si exact in acel moment a venit un paznic si i-am expplicat ca eu nu mai pot continua vizita, ca mi se face rau si sa-mi arate o scurtatura pentr a iesi din acest iad. Si ne-a deschis drumul catre un alt hol care ducea catre panteonul infantilor. Of, din lac in put. Infantii sunt copiii regilor spanioli. Dar macar aici era lumina.Am stat cu ochii in pamant si am tinut-o pe mama de mana pana cand am iesit. Cu coada ochilor am vazut ca erau multe statui, morminte de copii si armuri cu sabii. Abia cand am iesit din caldire am putut respira mai bine. Eram epuizata deja. Si gradinile tot nu le-am vazut, vizitatorii nu aveau acces. Ce era mai frumos si mai frumos, nu am putut vedea.

Cred ca daca as fi facut poze in interior, nu m-as fi recunoscut(nu cred ca as fi putut apasa pe buton din cauza starii pe care o aveam); nici in cele de afara nu prea ma recunosc. Simteam ca am trait ceva vieti prin Spania si ca am avut legaturi cu lumea religiei, ca am trecut prin niste torturi din cauza orientarilor religioase, dar nu mi-am puut vreodata imagina ca poti simti intr-un loc sentimente atat de puternice legate de vieti si aspecte anterioare. N-eam intors repede in Madrid si pentru pranz am ales un restaurant mexican, mancarea noastra preferata. Il ochisem din ziua precedenta, acum nu trebuia decat sa il regasim. Decorul era cam infricosator, mai ales dupa experienta escorialului, arata ca o grota, cu cranii pe pereti, cam intunecat. Dar sa nu ne luam dupa aparente zic. Si comandam tamales, un fel de porumb invelit in frunza de banan pusa pe gratar, tacos cu mole nero si quesadilla.

Toate au fost bune, dar tacos cu mole nero m-a terminat. Mie imi plac mult sosurile, iar aici farfuria era inecata de sos. Ca si bauturi ni s-a recomandat mojito si margherita. Noi nu am mai experimentat maergherita pana acuma si am zis de ce nu. Bine am facut pentru ca a fost cea mai buna bautura pe care am baut-o vreodata.

Urmatoarea zi a venit si timpul sa ne mutam la hotelul la care aveam rezervare: Gran Legazpi. Uau, un hotel e 3 stele care pare de 4. Hotelul se afla intr-un cartier al Madridului foarte linistit. Aici am experimentat cum mananca cu adevarat localnicii. Am intrat dimineata intr-un bar si am comandat o portie de churros.

In primul rand costa mult mai putin fata de centrul orasului si a fost cea mai buna ciocolata pe care am consumat-o; cremoasa si gustoasa. Pe jos erau o multime de hartii aruncate: de la pachetele de zahar, servetele, etc. Asta stim de data trecuta cand am fost in Spania, ca se incurajeaza aruncarea gunoiului pe jos in baruri pentru un simplu motiv: cand se face curatenia seara, se matura gunoiul; cu cat strangi mai mult gunoi, cu atat mai bine, inseamna ca ai avut clienti multi. Seara a venit timpul sa mergem in sfarsit la prado. Am asteptat cuminti la coada sa vina ora 18.00, cand vizita este gratis(de luni pana joi).

Salvador Dali avea partial dreptate cand spunea ca exista doua categorii de pictori: Velasquez si ceilalti. Velasquez este cu adevarat impresionant. Muzeul Prado gazduieste cu mandrie celebrul sau tablou "Las Meninas" intr-o camera foarte mare. Si por supuesto ca nu se pot face poze, ceea ce ma deranjeaza groaznic, in orice tara m-as afla. Este greu de descris ce simti in fata unui asemenea tablou. Nici nu trebuie sa stii nimic despre pictura sau arta, pur si simplu ai un sentiment de maretie, respect si grandoare. Sublim. Am spus ca Dali avea partial dreptate, pentru ca pictorul care ma face sa nu dorm noaptea este Rembrandt. Are o singura lucrare la Prado, dar ce lucrare. "Artemisia" se numeste, nu este chiar "rondul de noapte" dar te patrunde pana la celulele stem.Este incredibil cum a putut reda broderia hainelor, profunzimea planurilor, atmosfera intre personaje. Genial. Am fost sa revad si celebrele tabouri "Maya" ale lui Goya: cea goala si cea imbracata. Din pacate "imbracata", care este mai interesanta, nu se afla pe simeze, era la restaurat. Asta e. Urmatoarea zi am practicat sportul nostru preferat: shopping-ul. Pranzul l-am luat la un restaurant spaniol, undeva langa centru. Mai intai ne-au adus din partea casei tapas: doua felii de paine cu jamon.

Noi ne-am comandat patas bravas din nou, caracatita pe gratar si tortilla. De ce nu mi-a spus chelnerul ca platoul cu caracatita contine si cartofi, nu stiu, ca nu as mai fi comandat si patatas bravas. Ce m-a impresionat a fost tortilla. Data trecuta cand am fost in Spania, nu am avut resurse financiare pentru a merge la un restaurant traditional si am ajuns la unul indian care facea mancare spaniola. Si am mancat tortilla facuta de indieni: nu are nici o legatura. Acea tortilla era facuta din multi, multi cartofi, era rece, tare si fara nici un gust. Aceatsa tortilla era calda, moale si extrem de gustoasa, servita pe o felie de panie prajita pe gratar. Caracatita m-a cam dezamagit. De obicei imi place, mai ales baby octopus, dar aceasta era cam grasa si cam moale, desi mamei i-a placut. Iar la final am avut parte de alta surpriza: a venit chelnerul cu nota de plata si cu o tava cu 2 sticle si ne-a intrebat: doriti lichior de Madrid sau de ierburi?Am raspuns ca intotdeauna: de amandoua. Cel de ierburi nu prea putea fi baut, era foarte tare si prea aromat, dar cel de Madrid era excelent, semana cu bailey dar era ceva mai slab. Asta era tot din partea casei. In centrul orasului avea loc o adevarata petrecere: fanii celor de la Bayern-Munchen se pregateau de meciul din acea seara. Barbati imbracati in spenteri beau bere si racneau cat ii tineau plamanii ceva in germana, sper ca erau incurajari pentru echipa lor preferata. Mai treceau cateva fete curajoase(care bausera cel putin cate o cervesa) care strigau "real madrid". In piata au venit cativa mariachi care incercau fara nici un rezultat cateva melodii mexicane, dar oricat de tare ar fi putut canta ei, nu ii puteau acoperi pe fanii germani.

Inca de acasa ne-am propus sa mergem sa vizitam templul lui debod, un templu egipean, adus direct din Egipt prin anul 1970 in Spania. Imaginile de pe net erau de-a dreptul impresionante, dar realitatea a lasat de dorit. Erau niste pietre simple, asezate frumos pe apa. Am facut 2 poze si am plecat. Ne-am indreptat spre palatul regal care sincer nu mi-a spus nimic. Aceasi arhitectura impozanta si infricosatoare ca toate bisericile din Spania, care imi repugna total. Conform hartii pe care am consultat-o, eram destul de aproape de Plaza mayor. Deci pe jos pana acolo. Pe drum am intrat in toate magazinele de suveniruri, asa cum ne e obiceiul. Inainte de a ajunge acolo, am observat o hala. Arata destul de banal pe dinafara, dar am zis sa mergem totusi sa vizitam si interiorul. Semana cu celebra boqueria din Barcelona, dar nu prea.e numeste plaza de San Miguel si este raiul gurmanzilor.

Aici se gatea pe loc orice ingredient iti puteai imagina ca exista pe lumea asta si totul era proaspat. Erau niste mirosuri.... Oriunde te uitai erau aranjamente culinare de mare arta, toata lumea era curioasa si innebunita de ce vedea si simtea, toti mancau, beau, era un orgasm gastronomic. Mai intai am gustat niste chipsuri de jamon, un fel de jambon expandat, sarat, foarte sarat, dar delicios. Cred ca ar fi mers uns cu o bere. Apoi ne-am comandat bocherones, adica sardine prajite cu lamaie si un sandwich cu chorrizo de jamon si unul cu chorrizo cu chilli, facute in fata noastra. A fost pentru prima data cand am putut manca si sta mai mult timp intr-o astfel de piata. De obicei mi se face rau sau ma deranjeaza aglomeratia, zgomotul, dar acum eram atat de entuziasmata de ceea ce vedeam si miroseam, incat nu am dat importanta la ce era in jur. In plus, toti oamenii aveau aceeasi energie: a curiozitatii si mirarii.In imineata ultimei zile ne uitam pe geam si vedem ca ploua cu tulumba. Este evident ca nu aveam nici urma de umbrela. Ce sa facem, ce sa facem, hai la un mall. Mama stia de acasa de un mall, dar cum era de asteptat, uitase cum se cheama. Si dai si explica la receptie, in spaniola desigur, ca vrem sa vedem un mall mare, dar nu stim cum se cheama, nici unde este. Mama: "am impresia ca se numeste "Varguadia".

Doamna de la receptie ne priveste fara nici o reactie. Dintr-o data isi aduce aminte de numele mall-ului si spune o silaba greu de inteles pentru noi. Reuseste sa ne indrume cat de cat statia de metrou mai apropiata si purcedem. Ploua in continuare. Ajungem la statia cu pricina si intrebam din nou. Iar nu stiam cum se numeste acel mall si inventam de fiecare data. Cand era "venguada", cand "varguada", cand "vengada". Aaaaa, nu e aici. Nu reuseam sa intelegem cum se numeste acel mall din cauza accentului spaniolilor. Pana la urma am reusit sa mai luam un autobuz cateva statii si a ne duca exact la destinatie. Mall-ul se numea LA VAGUADA si era la dracu in praznic, mai departe de stadionul bernabeu. Mancai 2 tortilla pana acolo. Dar merita vazut, mai ales daca ploua in Madrid. Aici la ora pranzului am inceput sa facem o tura de recunoastere. Dintr-o data am zarit ceva ce semana a mancare mexicana. Era celebrul fast-food TacoBell. Cum nu am experimentat niciodata asa ceva(ma refer la fast-food-ul mexican, ca cel american nu ne prea atrage) am zis: vamos.Si am luat tacos, burrito si nachos cu trei sosuri. Superb. Total: 9 euro. Mama: "cat?" 9 euro. Bun, n-am dat atat de putin pe un pranz, doua persoane, niciodata. Si in acesti bani a intrat si o cervesa, adica o bere.