duminică, 2 decembrie 2012

Venezia 8-17 septembrie 2012

Ah Venezia! Frumos oras, pacat ca este locuit, la fel ca intreaga tara. Eu am o obsesie de aproximativ 14 ani de zile pentru aceasta superba tara. In liceu am citit cartea vietii mele ”Agonie si extaz” care descrie viata lui Michelangelo si de atunci mi-am propus sa vad fiecare regiune a Italiei. Pana acum am vizitat majoritatea oraselor mari: Roma benteles, am vizitat-o de 3 ori, Milano, Florenza si Venezia. In Venezia am mai fost o data dar nu pot sa o socotesc o vizita oficiala pentru ca am stat o singura zi, nu am avut bani, nu am vizitat aproape nimic, si eram epuizata. Acum a venit timpul revansei. Am facut o documentare pe internet ca niciodata, mi-am notat toate mancarurile traditionale, locuri de vizitat, preturi, comentarii despre restaurante, etc. Din tot ce am scris pentru aceasta excursie, in special la capitolul mancare, nu am putut folosi nimic. Motivul este foarte simplu: Venezia, si mai grav, intreaga regiune veneto, sunt extrem de turistice iar mancarea reflecta din pacate acest lucru. Desi ne laudam ca avem un talent special de a gasi mancaruri traditionale si cautam ca nebunele restaurante mici si cochete oriunde mergem, de data asta nu prea ne-a reusit. Nu vreau sa ma plang acuma ca am venit nemancate din Italia(asa ceva nu exista) si nici nu am mancat panini(o paine taiata in doua cu vagi urme de prosciuto si cascaval si uneori o mica felie de rosie). Dar din majoritatea meniurilor lipseau in mod ciudat felurile veneziene sau chiar italiene. A doua bila neagra este pentru serviciile oferite de catre acesti cetateni. Ei sunt foarte amabili, foarte guralivi, dar foarte aroganti si nepoliticosi. Toti cei care pazesc muzeele, cei care lucreaza la hoteluri, vanzatorii, soferii, etc, au o impresie extrem de gresita ca ei au creat toata arta italiana si ca li se cuvine un respect dincolo de cel uman. Gresit, foarte gresit. Sigur ca au marele merit ca au pastrat totul intact, dar pierd foarte multe puncte pentru ca nu respecta raportul pret/calitate. Pentru prima data am stat la un hotel de 4 stele, in Mestre desigur, care este o localitate aflata la 10 minute de Venezia avec le tren. Am ales un hotel de 4 stele pentru ca in Italia in general cazarea este groaznica spre oribila. Hotelurile de 4 stele sunt de 3, cele ce 3 sunt de 2 si asa mai departe. Cand am fost data trecuta la Florenza am stat la un hotel de 3 stele, aproape de gara si de centru, care abia daca parea a fi unul de o stea. Deci patita fiind cu cazarea in Italia, am hotarat ca este imposibil sa luam un hotel de 3 stele, si asa am ales hotelul Plaza din Mestre. Camera foarte mare(chiar m-am mirat), mobilierul era usor demodat, portarul de la usa lipsea cu desavarsire, personalul nu era prea prietenos, iar micul dejun… Tot o premiera a fost si micul dejun, pe care pana acum l-am savurat in camera si achizitionat din supermarket-uri, din cauza de economii. Eram foarte curioase sa vedem ce se poate oferi dimineata la un asemenea hotel. In primele zile am fost extrem de incantate, mai ales eu, pentru ca pe masa exista o tava de pancetta prajita, calda. Mai exista si o tava de omleta, cornuri cu diverse umpluturi, iaurturi cu fructe, compot de prune…???, mozzarella, un fel de branza fara nici un gust, cafea, suc, etc. Ce nu am inteles noi in toata saptamana, a fost de ce s-a dat in fiecare zi acelasi lucru si cel mai important, de ce nu au existat legume? In tara rosiilor si a ardeilor, nu am vazut nici o leguma la micul dejun. Abia asteptam fiecare dimineata sa mergem la micul dejun sa paticipam la spectacolul zilnic. Priveam cu amuzament si lacrimi in ochi(de ras) oameni de varste si culturi diferite care incercau din rasputeri si incredibil chiar si reuseau, sa-si umple farfuria cu cate un exemplar din tot ce exista pe masa. De exemplu am vazut o farfurie care era destul de mica si care continea carne, omleta, un iaurt, un fruct, branza, un corn cu gem, mortadella. Sigur ca drumul cu aceasta constructie se facea in pasi mici si nesiguri, dar omul nu facea un al doilea drum, asta conteaza. Si deasemenea am observat ca se poate manca un corn dulce cu omleta si carne. Interesante gusturi. Drumul catre Venezia cu trenul costa 2.40 euro, dus-intors. Ieftin si rapid. Am respirat usurate. Pana am ajuns in gara Santa Lucia din Venezia si am vazut preturile pentru vaporetto. Deci tragem aer in piept si citim, pentru o singura calatorie biletul costa 6 euro. Dupa o mica ameteala revenim si citim ca pentru 24 de ore de plimbat pe apa trebuie sa platim 18 euro iar pentru 36 de ore 24 de euro, iar pentru o saptamana intreaga trebuia sa eliberezi portofelul de 50 de euro. Dupa cateva perfuzii de calciu, am decis sa ne plimbam pe jos, ca e mai ieftin, pana in piaza San Marco. Drumul catre bazilica a fost foarte placut, ne-am bucurat de frumusetea tipic veneziana, de stradutele inguste, de stradutele foarte inguste, de canalele care inteseaza orasul, de soarele arzator si de canicula care se asternea in acea zi de duminica. Abia seara la hotel am realizat ca poate nu a fost o idee prea buna sa vizitam Venezia intr-o zi de duminica. Sigur ca am vrut, ca orice om normal, sa ne fi asezat undeva la umbra, sa ne revenim putin. Terasele erau goale in piazza San Marco, toata lumea indura canicula si statea in picioare, ati ghicit, din cauza preturilor. Nici nu am avut curajul sa intrebam cat costa o cafea intr-una dintre cafenele, si asa imi era rau de la caldura, imi mai provoc si un atac de cord. In piazza cred ca mai erau vreo 3 sau 4 porumbei, nu, nu din cauza caldurii s-au ascuns, ci din cauza aglomeratiei. Si decidem sa ne asezam pe treptele unui pasaj, vand grija sa nu blocam traficul. Nu apucam sa ne tragem sufletul ca vine o signora care ne roaga politicos dar insistent sa parasim locurile din care nu ne mai puteam misca de oboseala, pentru ca nu avem voie sa stam acolo. De ce? intreb eu ca un copil naiv ce sunt. Raspunsul este da. Deci daca nu consumi ceva la o terasa, trebuie sa faci joc de glezne, pentru ca in general in Italia nu sunt banci, nu sunt pietre, nu exista nimic pe care sa poti sta, mereu trebuie sa ai bani pentru un espresso. La ora pranzului am decis sa mergem pe insula Lido pentru a lua masa si in speranta de a scapa de aglomeratia Veneziei. Aici am gasit un restaurant nu prea grozav, cu o ospatarita romanca. Am comandat paste alla arabiata si paste cu fructe de mare. Pentru ca imi place atat de mult sa experimentez, am comandat ca bautura, un pahar de campari. Mama m-a avertizat ca este foarte amar, dar cat de amar poate fi? Ei bine nu a fost amar, a fost fiere pura. Nu stiu cine poate bea asa ceva. Din cate am observat ulterior, italienilor le place acest gust amar, au si o bautura numita chino care este un fel de pepsi mai amar. Ala s-a putut bea fara probleme, dar acel campari…oribil. Pastele la fel. In primul rand mi-au adus penne in loc de spaghetti, iar acel sos nu prea m-a impresionat. Dupa, am convenit sa descoperim putin aceasta insula. Si dintr-o data am dat peste…plaja din Lido. Bineanteles ca nu eram pregatite pentru plaja, chiar daca erau peste 40 de grade la umbra. Ne-am luat papucii in brate si am pasit putin prin apa. Si atat. Dupa care ne-am intors la marea de oameni din Venezia. Inainte sa ne intoarcem la hotel, am decis sa cautam o gelaterie numita Mela Verde despre care am citit multe pareri si care era recomandata de foarte multi pe facebook si alte forumuri. Cele 130 de persoane pe care le-am intrebat, pareau sa ne spuna ca suntem nebune, nimeni nu stia ce vrem si de ce. Am intrat la un hotel si am intrebat unde este strada pe care o cautam. Si dupa lupte seculare, am gasit-o…era o simpla gelaterie, cu 4 sau 5 arome de inghetata. Nimic special, dar macar am avut satisfactia ca am gasit o adresa in Venezia. Apoi, dupa ce am stat sa asteptam 45 de minute vaporetto, daca spun ca era aglomerat sunt prea blanda…aceasta experienta mi-a schimbat conceptul despre aglomeratie. Am uitat cumva sa mentionez ca nu am vizitat bazilica San Marco? Nici Palatul Dogilor. Am incercat intr-o zi sa mergem la muzeul Guggenheim, intr-o zi de marti. De obicei la muzee lunea este inchis, aici ni s-a facut o supriza si am constatat ca era inchis martea. Frumos. Ne-am hotarat sa vizitam totusi celebra Verona, orasul celebrilor indragostiti. Costa 7 euro biletul de tren si drumul dureaza cam o ora. In Verona am intrebat la centrul de informatii cum putem ajunge in centru, ce autobuz sa luam si cat dureaza. Pai este foarte simplu: din gara o luati catre dreapta, la prima intersectie la stanga si tot inainte pana in centru si dureaza 5 minute. Si asa a fost. Si am tot mers pentru a o cauta. Cum pe cine? Pe ea, pe Julieta si balconul sau. Si este foarte greu de gasit: tot orasul este intesat de indicatoare si tot felul de semne care l-ar putea ghida si pe cel mai talalau dintre turisti catre celebrul balconete. Si intr-un final ajungem si noi la locul faptei. Este o gradina in care intri printr-un portic scris si rescris de indragostiti din lumea intreaga, vezi o statuie cu presupusa Julieta, in dreapta sus este balconul, in stanga jos este magazinul de suveniruri, cu preturi exorbitante, ca pentru indragostiti. In spatele statuii, undeva in stanga exista un perete cu un gard de care sunt agatate lacatele iubirii. Oamenii vin aici pentru a-si declara iubirea si pentru a o bloca in timp probabil. In fine, am mers apoi sa cautam un restaurant bun, chiar in centrul orasului. Erau sute, unul langa altul. Majoritatea inchise desigur, pentru ca in Italia este o moda foarte incomoda ca sa nu spun de-a dreptul oribila pentru turisti: la orele pranzului, in general intre 15.00 si 18.00 se inchid majoritatea restaurantelor. Eu una nu inteleg acest obicei, pe care l-am mai intalnit si in Amsterdam. Am gasit un restaurant destul de dragut, care era deschis. Mai erau si altele deschise, dar serveau doar pizza. Of! Si comandam: lasagna, pizza cu rucola si cireasa de pe tort: risotto cu sampanie. Sincer nu prea ma omor cu orezul, dar din documentarile mele despre veneto, am citit ca aici s-a inventat aceasta reteta, si deci trebuia sa gust de la mama lui, a risotto-ului. Deja mintea mea flutura stegulete galbene pe campii numai dupa ce am citit denumirea: risotto cu sampanie. Mi-ar placea sa pot descrie gustul acelui risotto dar extazul mi-a sters intregul vocabular din memorie. Desi stomacul ne era plin, nu ne-am putut abtine sa nu ne luam si o inghetata, de mango si de ciocolata neagra. Unul dintre cele mai mari talente ale italienilor este aranjarea inghetatei. Este o arta. Si este foarte greu sa te abtii. Sigur ca nu am mai putut respira in acea seara, dar geleta a fost dementiala. In urmatoarea zi am hotarat sa facem shopping in Venezia. Asta a durat cam 10 minute, din cauza multelor magazine de pe aceasta frumoasa insula. Shoppingul aici este ca un sport extrem: trebuie sa fii campion mondial la maraton si o rabdare ca a lui Isus. Sunt foarte putine magazine, din cele care sunt majoritatea sunt inchise de la pranz pana seara, si nici o firma decenta care are reprezentari in toata Europa nu a binevoit sa vina in nordul Italiei. Dar vestea buna este ca in acest oras am vazut ceva grozav: in fata unui magazin era amplasat un bol de apa pentru caini. Nu cred ca trebuie sa mai spun ca la noi acel bol ar disparea in cateva minute. Era un bol frumos special, cu o poza a unui caine deasupra. Bravo lor. Indepartandu-ne putin de Canal Grande, am gasit un restaurant tipic italian unde am comandat pentru prima data paste cu homar si supa de midii. Uitandu-ma pe meniu, in dorinta mea nesfarsita de a experimenta mancarea traditionala, am comandat si o portie de tiramisu. Oh, eram foarte entuziasmata. Nu mai imi era foame, desigur, dar gandul unui tiramisu original in Venezia… Si a venit ospatarul… Ce dezamagire. Ce am vazut pe farfurie nu arata a tiramisu, nu avea gust de tiramisu; era o prajitura cu un sos de ciocolata si cu multa frisca deasupra. O-ri-bil. Apoi ne-am plimbat prin piata de fructe si legume. Seara am avut cel mai mare noroc cu vaporetto: stateam in statie si credeam ca vom astepta cel putin juma de ora, caci era noapte si credeam ca lumea doreste sa vada luminile frumosului oras. La un moment dat vine un vaporetto complet liber si cel care ”parca” barca ne-a intrebat : ”unde mergeti?” am raspuns ”coboram la ferrovia”, ”bine, urcati”. CUM? Putem urca in vaporetto cel liber? Care are multe scaune libere? Exista asa ceva in Italia? Se pare ca exista si miracole. Si am mers pana la gara fara nici o oprire. Uau. O alta idee minunata a mea a fost sa mergem la Belluno. Citisem si vazusem poze ale acestui orasel pe internet. Abia asteptam sa il vad. Pana acum am experimentat cateva zile de o canicula de nesuportat. Si de aceea ne-am imbracat de vara. Cand am iesit din hotel am vazut ca era cam innourat, dar am zis ca soarele isi va face datoria ca in celelalte zile. Nu a fost asa. Parca dintr-o data venise iarna. Din cate am inteles de la domnul cu biletele din gara, trebuia sa schimbam trei trenuri pentru a ajunge in Belluno. Ok. Si drumul dureaza 3 ore. Ok din nou. Am mers pana la Treviso, am stat un sfert de ora, apoi am schimbat la Montebelluno. Pe drum ne-am putut delecta cu privelistile de vis ale oraselelor de munte italiene. Dupa cum parea drumul catre acest mic orasel, ne asteptam sa lesinam la sosirea in gara. Si dupa trei ore si ceva am ajuns in gara… In primul rand ploua torential. Mai trebuie sa mentionez ca nu aveam nici o umbrela? Ok. Mama a avut o idee geniala: hai sa intrebam la biroul de informatii unde este centrul orasului si cum ajungem acolo. Si astfel am aflat ca daca mergi 5 minute de la gara, esti exact in centrul orasului. Bine, oras este mult spus. Foarte mult spus. Centrul orasului era o piazeta patrata cu un mic parc, doua baruri, trei magazine si din cate am descoperit, un singur restaurant, care culmea, era deschis la ora pranzului, desi avea un anunt lipit pe usa care scria ca se va inchide la ora 15.00 pana la ora 18.00. Toate magazinele erau inchise desigur. Deci erau multe de facut aici. Nimic nu era deschis si ploua torential. Si cel mai groaznic dintre toate: era o ceata de nu vedeai la 5 metri. Deci adio priveliste. Eram inconjurate de un lapte spumos. In singurul restaurant din oras, am comandat din nou paste cu homar, care era cam nefacut si fara nici un gust. Deci nu am stat prea mult aici. La intoarcere, am decis sa mai vizitam si Treviso, intru-cat trenurile catre Venezia/Mestre erau la fiecare ora. Si aici ploua torential. Da, a fost o zi memorabila si inca nu se terminase. La Treviso am stat aproximativ jumatate de ora, cat sa ajungem in centru(nu a fost prea greu) si sa mancam o gelata. Da, pe acea ploaie. Eram ude, ne era frig si noi mancam inghetata. Era deja ora 19.00, eram in tren si dintr-o data imi sare inima si spun ”haideti repede sa coboram, am ajuns la Meste”. Coboram repede si citim pe placuta din gara: Mestre D.ospidale. Am inceput sa radem, dar nu era raspul nostru. Intru-cat urmatorul tren era peste o ora si noi nu mai puteam sta nici 5 minute in gara, am decis sa exploram zona in care din greseala am ajuns. Deci sa recapitulam: era intuneric, era frig, ploua torential, era pustiu, nu stiam unde naiba ne aflam. Bun. Plimbandu-ne asa prin acea vreme tare frumoasa, am vazut cu ochii intetosati si chircite de frig: un mall. Asta este pentru cunoscatori: sunt foarte putine mall-uri in Italia! Si asta era chiar unul mare. Sigur ca nu se compara cu mall-urile normale din Anglia sa spunem, dar pentru Italia era gigantic. Cand am iesit era deja ora 20.30. S-a hotarat sa se ia autobuzul inapoi spre hotel si nu trenul, caci ploua cu tulumba, era tarziu si intuneric. Imi amintesc ca am protestat pe moment dar… Dupa cateva intrebari am aflat ca autobuzul care era deja in statie si care apropo era singurul, urma sa ne lase la o strada distanta de hotelul nostru. Ok, nu pare atat de complicat. Si ma duc sa ma interesez de bilete. Deci cat costa beletu? Daca cumperi biletul din autobuz costa 2.50, daca il cumperi de la chioscul de bilete din mall costa 1.30 euro. Si incep sa fug ca nebuna prin acea ploaie pana in mall, pana gasesc un chiosc cu ziare. Bastardo de vanzator imi spune ca deja au inchis. Mall-ul se inchidea la ora 22.00 si el imi spunea ca nu mai poate sa ma serveasca. Of, cate nu i-am urat acelui vanzator si mamei care l-a facut. Si ma intorc in autobuz, cumpar biletele extrem de scumpe si dupa jumatate de ora, porneste si autobuzul. Si mergem, si mergem si mergem. La un moment dat soferul imi racneste ca ar trebui sa coboram la urmatoarea statie pentru hotel Plaza. Ok. Cand am coborat, mi-a venit rau. Cred ca am suferit o criza de glicemie. Intr-adevar hotelul era la o strada distanta, dar nu pe lat ci pe lung. Am mers prin ploaie si prin frig inca jumatate de ora pana la hotel. In urmatoarea zi am fost din nou in Venezia. Era la fel de frig ca ziua precedenta, numai ca de data asta ne-am imbracat mai bine si aveam si o pelerina. Am incercat sa vizitam muzeul Guggenheim. Nu este foarte greu de gasit, numai ca ziua era gresita. Martea este inchis. Foarte tare. Era ora pranzului. Am gasit un restaurant mititel in centrul Veneziei, unde am putut experimenta pentru prima data calzone. A fost ceva special. Dupa experienta cu risotto, aceasta a fost una dintre cele mai interesante experiente culinare din nordul Italiei. Si alualtul era modelat in forma de peste. Urmatoarea zi am intrebat la gara unde ar trebui sa mergem: la Udine sau la Trieste? La Trieste desigur ni s-a raspuns. Deci au urmat 3 ore neantrerupte pana la Trieste. Inca de cand eram in tren ne-am dat seama ca e un oras deosebit. Era o combinatie intre munte si mare. Gara este foarte, foarte aproape de centru. Este un oras extraordinar de frumos, un oras port, cu cladiri in terase. Cand am ajuns in centrul orasului, am observat ca nu semana cu majoritatea oraselor italiene. Strazile erau mult mai largi, cladirile mult mai elegante. Orasul avea un aer elvetian. Singurul dezavantaj care ne-a impiedicat la propriu sa ne bucuram de priveliste, a fost vantul, care batea cu o viteza aproape inumana. Cand am fost in Irlanda, a batut vantul tot timpul si atunci m-am intrebat cum pot oamenii aia sa traiasca cu asa ceva, era groaznic. Dar aici nu era vant, era ceva dincolo de orice concept despre vant pe care oricine l-ar avea. Si asta se intampla in tot orasul., tot timpul. Din cauza acestei stari de vreme nemaintalnite de noi pana acum, am decis ca trebuie neaparat sa gasim rapid un restaurant, ca sa nu ni se smulga capul de pe umeri. Am dat o tura a centrului orasului si am gasit…3 restaurante. Bine, restaurante e mult spus, caci erau cel mult 4 mese si meniurile erau dintr-o fitzuica mica cu 5 feluri de paste. Restul erau terase cu baruri. Terasa pe vantul ala? Am gasit unul cat de cat si ne-am adapostit. Am comandat paste ragu si paste cu fructe de mare. Nu trebuia. In general sunt innebunita dupa sosul ragu, dar asta nu era ragu, era un sos de bulion. Pastele cu fructe de mare au fost foarte bune. Dezavantajul acestui restaurant a fost faptul ca nu serveau bauturi. De ce? Ca sa mananci aici si sa te duci si la un bar sa mai platesti si acolo. Si apoi am decis, nu stiu de ce, sa mergem pe faleza, sa vedem marea. Sa va spun cum era pe dig? Aici nu mai batea vantul, aici era ceva indescriptibil, abia ne putea tine pe picioare, mergeam doar pe mijloc. Dar a meritat. In ultima zi am hotarat sa nu mai mergem la nici un restaurant din cauza plecarii timpurii la aeroport. Si am decis sa mancam o ultima inghetata in Mestre. Si ce inghetata! Am gasit cea mai ieftina si mai buna inghetata din toate vietile mele de pana acum. Costa 3 euro si o singura cupa ocupa tot paharul. Cred ca intreg paharul cantarea jumatate de kilogram. Desi aceasta reprezenta masa de pranz, nu am putut-o termina, nici macar mama care este obsedata de inghetata si poate manca cantitati inumane.
celebra gelata
la plaja in Lido
in Verona
cel mai bun risotto din lume, cu sampanie
la casa Julietei
celebrul balcon
in Verona
supa cu midii
in piazza San Marco
pe vaporetto
paste cu homar in Belluno
ustensile pentru homar
peste cu piper
in ploaia torentiala din Belluno
pe Canal Grande
mancand un delicios cannolli
cel mai bun calzone
vantul ucigator din Trieste
pe digul din Trieste
micul dejun de la Plaza