Madrid 24-29 aprilie 2012

Ajungem in gara, facem check-in-ul(in Spania, dupa atentatul de la Atocha, securitatea in gari este un subiect foarte serios) intram in tren si ne ocupam locurile. Benteles ca a plecat exact la ora scrisa pe belet. Sincer nu am mai mers in asemenea conditii de lux; nu stiu cum era la clasa intai daca asa era la a doua. Si am calatorit pentru prima data cu 300km/h. Am ajuns la Madrid pe la orele 13.00, intr-un frig greu de explicat.Madrilenii erau imbracati de iarna, iar eu, din cauza durerilor de picioare, am ales sa ma incalt in sandale, cu un tricou si o geaca. Noi aveam o rezervare la un hotel grandios abia peste 2 zile. Acum trebuia sa ne gasim un hotel pentru 2 nopti si repede, caci frigul deja imi afecta gandirea. O actiune destul de usoara si placuta in mod obisnuit, dar acum era o situatie speciala pe care am aflat-o acolo: Real Madrid urma sa joace cu Bayern Munchen si deci toate hotelurile erau pline. Am avut un oarecare noroc si am gasit un hotel de 2 stele, care arata... dar macar era curat. Dupa ce ne-am imbracat mai corespunzator vremii de afara, am plecat spre celebrul Prado. Ne uitam la preturi si citim: intrarea gratis dupa orele 18.00. Bun, hai la Thyssen Bornemisza, care e destul de aproape. Acolo se desfasura o expozitie a celebrului Chagall. Nu e pictorul meu preferat dar a fost interesant. Este destul de greu de gasit un restaurant traditional spaniol langa aceste doua muzee, dar nu imposibil. Dupa multe cercetari, ne-am hotarat la un mic restaurant spaniol, care gatea la comanda; pentru ca in Spania se obisnuieste sa se consume gustarile numite tapas, care din cate am observat noi, erau facute cu ceva timp inainte si ti se serveau cel mult incalzite la microunde. Nu, multumesc.

Ne-am, comandat o portie de patatas bravas, adica cartofi la cuptor si cu un sos iute minunat, chorizo a la placha si creveti la gratar. Erau facuti atunci si aveau o savoare deosebita.Apoi ne-am indreptat atentia catre centrul orasului: Puerta del Sol. Aici se afla celebrul si unicul El corte ingles, singurul mall din Spania(zic ei). Sub egida acestei firme, se prezinta multe, multe, multe firme pentru toate gusturile si buzunarele, trebuie doar sa le gasesti pe cele care ti se potrivesc. Exista un el corte ingles pentru muzica, unul pentru carti, unul pentru firme scumpe, altul pentru persoane trecute putin de prima tinerete, etc. Nu vreau sa-mi amintesc seara la acel hotel, asa am ales si ne-am asumat cele 2 nopti de semi-cosmar. Nici nu prea aveam de ales in acele conditii. Curat era ce-i drept, dar la televizor te uitai cu lupa, covor nu exista, paturile erau usor uzate(ca sa fiu diplomata), dar locatia era de vis: exact lipit de muzeul Reina Sofia, langa gara Atocha. A doua zi am hotarat sa ne-o petrecem vizitand castelul El Escorial. Am pornit de dimineata catre statia de autobuz care ducea catre aceasta locatie. Drumul dureaza o ora si costa 3.50 euro. Sincer nu am mai vazut o asemenea statie de autobuz, cu 3 terminale si zeci de porti. E mai mare decat aeroporturile de la noi. Si ajungem la El Escorial. Cand am coborat din autobuz, am simtit ca mi se taie picioarele. Nu, nu de privelistea mirifica, ci de frig. Erau aproximativ 5 grade si eu eram din nou in sandale. Am fugit efectiv pana in incinta castelului unde erau cateva grade mai mult. Ok, recunosc ca nu m-am documentat prea bine in privinta acestei atractii turistice. Eu am crezut ca a fost un castel in care au trait regii Spaniei si unde pictorul El Greco si-a pestrecut ceva ani lucrand ca pictor al curtii. Am aflat adevarul cand am platit biletul:12 euro: a fost o mananstire. Dintr-o data am simtit un fior rece pe sira spinarii. In continuare ma asteptam sa vad apartamente regale, sau macar camere mobilate, ceva care sa-mi demonstreze ca acolo au locuit niste oameni candva. Dar nu am vazut decat niste ziduri din caramida foarte reci, innegrite si inspaiamnatatoare. Im momentul in care am intrat pe holurile acestei manastiri, am vrut sa ies cu viteza luminii. Apoi am vazut un semn cu muzeul de pictura si am zis hai sa vedem despre ce e vorba. Drumul catre acest asa-zis muzeu de pictura implica trecerea prin cateva holuri. Deja mi se facuse cald, corpul mi se carcise si imi era o frica de nedescris. Mama mergea in fata mea si ma incuraja spunandu-mi ca nu e nimic rau, ca pot merge fara frica. Dar cand am trecut in alt hol, mi s-au taiat picioarele: am vazut o sfoara groasa(ca alea din port) si deasupra era un obiect de tortura din fier masiv. Inca un rand de transpiratii. De aici inainte a fost un chin ingrozitor pentru mine. Simteam o greutate insuportabila deasupra mea, nu puteam respira si mersul imi era ingreunat, corpul aplecat la 90 de grade de frica. Mama ma incuraja sa respir, sa trec fara frica, sa nu ma uit. Ce vorbesti, eu nu stiam cum sa scap mai repede de acolo, imi venea sa sparg un geam si sa fug in gradini. La un moment dat am crezut ca acest cosmar s-a terminat, am dat de un hol care parea a fi iesirea. O doamna care lucra acolo, ne-a racnit foarte amenintator, ceea ce nu este caracteristic spaniolilor si strainilor in general, mai ales celor care lucreaza cu publicul, ca "nu, nu, vizita nu s-a terminat, mergeti inainte". Corpul mi s-a circit la loc. Si am continuat in aceasistare de frica pe acele holuri ingrozitoare pana cand am dat de un semn care spunea ca urmeaza panteonul regilor. O intreb inocenta pe mama ce inseamna panteon si mi se raspunde: mormant. Pana aici mi-a fost. Eu am o repulsie si o frica din nastere fata de asa ceva, nu suport mortii si nici statuile, mi se par ca misca, ca sunt vii. Si la muzee de arta trec destul de repede pe langa sectia de sculptura. Nu am putut sa vad decat o singura fractiune de secunda acea parte a cladirii, cu mormintele si deja mi s-a parut prea mult. Din cat de frig mi-a fost la inceput, acum simteam ca e deja canicula. Corpul meu fizic si emotional nu mai faceau fata. Imaginea pe care am vazut-o era ceva cumplit pentru mine. Era o incapere intunecata complet, luminata doar de cateva lumanari si se vedeau doar unele contururi de statui de pe morminte. Absolut morbid. Am avut un mic noroc si exact in acel moment a venit un paznic si i-am expplicat ca eu nu mai pot continua vizita, ca mi se face rau si sa-mi arate o scurtatura pentr a iesi din acest iad. Si ne-a deschis drumul catre un alt hol care ducea catre panteonul infantilor. Of, din lac in put. Infantii sunt copiii regilor spanioli. Dar macar aici era lumina.Am stat cu ochii in pamant si am tinut-o pe mama de mana pana cand am iesit. Cu coada ochilor am vazut ca erau multe statui, morminte de copii si armuri cu sabii. Abia cand am iesit din caldire am putut respira mai bine. Eram epuizata deja. Si gradinile tot nu le-am vazut, vizitatorii nu aveau acces. Ce era mai frumos si mai frumos, nu am putut vedea.

Cred ca daca as fi facut poze in interior, nu m-as fi recunoscut(nu cred ca as fi putut apasa pe buton din cauza starii pe care o aveam); nici in cele de afara nu prea ma recunosc. Simteam ca am trait ceva vieti prin Spania si ca am avut legaturi cu lumea religiei, ca am trecut prin niste torturi din cauza orientarilor religioase, dar nu mi-am puut vreodata imagina ca poti simti intr-un loc sentimente atat de puternice legate de vieti si aspecte anterioare. N-eam intors repede in Madrid si pentru pranz am ales un restaurant mexican, mancarea noastra preferata. Il ochisem din ziua precedenta, acum nu trebuia decat sa il regasim. Decorul era cam infricosator, mai ales dupa experienta escorialului, arata ca o grota, cu cranii pe pereti, cam intunecat. Dar sa nu ne luam dupa aparente zic. Si comandam tamales, un fel de porumb invelit in frunza de banan pusa pe gratar, tacos cu mole nero si quesadilla.

Toate au fost bune, dar tacos cu mole nero m-a terminat. Mie imi plac mult sosurile, iar aici farfuria era inecata de sos. Ca si bauturi ni s-a recomandat mojito si margherita. Noi nu am mai experimentat maergherita pana acuma si am zis de ce nu. Bine am facut pentru ca a fost cea mai buna bautura pe care am baut-o vreodata.

Urmatoarea zi a venit si timpul sa ne mutam la hotelul la care aveam rezervare: Gran Legazpi. Uau, un hotel e 3 stele care pare de 4. Hotelul se afla intr-un cartier al Madridului foarte linistit. Aici am experimentat cum mananca cu adevarat localnicii. Am intrat dimineata intr-un bar si am comandat o portie de churros.

In primul rand costa mult mai putin fata de centrul orasului si a fost cea mai buna ciocolata pe care am consumat-o; cremoasa si gustoasa. Pe jos erau o multime de hartii aruncate: de la pachetele de zahar, servetele, etc. Asta stim de data trecuta cand am fost in Spania, ca se incurajeaza aruncarea gunoiului pe jos in baruri pentru un simplu motiv: cand se face curatenia seara, se matura gunoiul; cu cat strangi mai mult gunoi, cu atat mai bine, inseamna ca ai avut clienti multi. Seara a venit timpul sa mergem in sfarsit la prado. Am asteptat cuminti la coada sa vina ora 18.00, cand vizita este gratis(de luni pana joi).

Salvador Dali avea partial dreptate cand spunea ca exista doua categorii de pictori: Velasquez si ceilalti. Velasquez este cu adevarat impresionant. Muzeul Prado gazduieste cu mandrie celebrul sau tablou "Las Meninas" intr-o camera foarte mare. Si por supuesto ca nu se pot face poze, ceea ce ma deranjeaza groaznic, in orice tara m-as afla. Este greu de descris ce simti in fata unui asemenea tablou. Nici nu trebuie sa stii nimic despre pictura sau arta, pur si simplu ai un sentiment de maretie, respect si grandoare. Sublim. Am spus ca Dali avea partial dreptate, pentru ca pictorul care ma face sa nu dorm noaptea este Rembrandt. Are o singura lucrare la Prado, dar ce lucrare. "Artemisia" se numeste, nu este chiar "rondul de noapte" dar te patrunde pana la celulele stem.Este incredibil cum a putut reda broderia hainelor, profunzimea planurilor, atmosfera intre personaje. Genial. Am fost sa revad si celebrele tabouri "Maya" ale lui Goya: cea goala si cea imbracata. Din pacate "imbracata", care este mai interesanta, nu se afla pe simeze, era la restaurat. Asta e. Urmatoarea zi am practicat sportul nostru preferat: shopping-ul. Pranzul l-am luat la un restaurant spaniol, undeva langa centru. Mai intai ne-au adus din partea casei tapas: doua felii de paine cu jamon.

Noi ne-am comandat patas bravas din nou, caracatita pe gratar si tortilla. De ce nu mi-a spus chelnerul ca platoul cu caracatita contine si cartofi, nu stiu, ca nu as mai fi comandat si patatas bravas. Ce m-a impresionat a fost tortilla. Data trecuta cand am fost in Spania, nu am avut resurse financiare pentru a merge la un restaurant traditional si am ajuns la unul indian care facea mancare spaniola. Si am mancat tortilla facuta de indieni: nu are nici o legatura. Acea tortilla era facuta din multi, multi cartofi, era rece, tare si fara nici un gust. Aceatsa tortilla era calda, moale si extrem de gustoasa, servita pe o felie de panie prajita pe gratar. Caracatita m-a cam dezamagit. De obicei imi place, mai ales baby octopus, dar aceasta era cam grasa si cam moale, desi mamei i-a placut. Iar la final am avut parte de alta surpriza: a venit chelnerul cu nota de plata si cu o tava cu 2 sticle si ne-a intrebat: doriti lichior de Madrid sau de ierburi?Am raspuns ca intotdeauna: de amandoua. Cel de ierburi nu prea putea fi baut, era foarte tare si prea aromat, dar cel de Madrid era excelent, semana cu bailey dar era ceva mai slab. Asta era tot din partea casei. In centrul orasului avea loc o adevarata petrecere: fanii celor de la Bayern-Munchen se pregateau de meciul din acea seara. Barbati imbracati in spenteri beau bere si racneau cat ii tineau plamanii ceva in germana, sper ca erau incurajari pentru echipa lor preferata. Mai treceau cateva fete curajoase(care bausera cel putin cate o cervesa) care strigau "real madrid". In piata au venit cativa mariachi care incercau fara nici un rezultat cateva melodii mexicane, dar oricat de tare ar fi putut canta ei, nu ii puteau acoperi pe fanii germani.

Inca de acasa ne-am propus sa mergem sa vizitam templul lui debod, un templu egipean, adus direct din Egipt prin anul 1970 in Spania. Imaginile de pe net erau de-a dreptul impresionante, dar realitatea a lasat de dorit. Erau niste pietre simple, asezate frumos pe apa. Am facut 2 poze si am plecat. Ne-am indreptat spre palatul regal care sincer nu mi-a spus nimic. Aceasi arhitectura impozanta si infricosatoare ca toate bisericile din Spania, care imi repugna total. Conform hartii pe care am consultat-o, eram destul de aproape de Plaza mayor. Deci pe jos pana acolo. Pe drum am intrat in toate magazinele de suveniruri, asa cum ne e obiceiul. Inainte de a ajunge acolo, am observat o hala. Arata destul de banal pe dinafara, dar am zis sa mergem totusi sa vizitam si interiorul. Semana cu celebra boqueria din Barcelona, dar nu prea.e numeste plaza de San Miguel si este raiul gurmanzilor.

Aici se gatea pe loc orice ingredient iti puteai imagina ca exista pe lumea asta si totul era proaspat. Erau niste mirosuri.... Oriunde te uitai erau aranjamente culinare de mare arta, toata lumea era curioasa si innebunita de ce vedea si simtea, toti mancau, beau, era un orgasm gastronomic. Mai intai am gustat niste chipsuri de jamon, un fel de jambon expandat, sarat, foarte sarat, dar delicios. Cred ca ar fi mers uns cu o bere. Apoi ne-am comandat bocherones, adica sardine prajite cu lamaie si un sandwich cu chorrizo de jamon si unul cu chorrizo cu chilli, facute in fata noastra. A fost pentru prima data cand am putut manca si sta mai mult timp intr-o astfel de piata. De obicei mi se face rau sau ma deranjeaza aglomeratia, zgomotul, dar acum eram atat de entuziasmata de ceea ce vedeam si miroseam, incat nu am dat importanta la ce era in jur. In plus, toti oamenii aveau aceeasi energie: a curiozitatii si mirarii.In imineata ultimei zile ne uitam pe geam si vedem ca ploua cu tulumba. Este evident ca nu aveam nici urma de umbrela. Ce sa facem, ce sa facem, hai la un mall. Mama stia de acasa de un mall, dar cum era de asteptat, uitase cum se cheama. Si dai si explica la receptie, in spaniola desigur, ca vrem sa vedem un mall mare, dar nu stim cum se cheama, nici unde este. Mama: "am impresia ca se numeste "Varguadia".

Doamna de la receptie ne priveste fara nici o reactie. Dintr-o data isi aduce aminte de numele mall-ului si spune o silaba greu de inteles pentru noi. Reuseste sa ne indrume cat de cat statia de metrou mai apropiata si purcedem. Ploua in continuare. Ajungem la statia cu pricina si intrebam din nou. Iar nu stiam cum se numeste acel mall si inventam de fiecare data. Cand era "venguada", cand "varguada", cand "vengada". Aaaaa, nu e aici. Nu reuseam sa intelegem cum se numeste acel mall din cauza accentului spaniolilor. Pana la urma am reusit sa mai luam un autobuz cateva statii si a ne duca exact la destinatie. Mall-ul se numea LA VAGUADA si era la dracu in praznic, mai departe de stadionul bernabeu. Mancai 2 tortilla pana acolo. Dar merita vazut, mai ales daca ploua in Madrid. Aici la ora pranzului am inceput sa facem o tura de recunoastere. Dintr-o data am zarit ceva ce semana a mancare mexicana. Era celebrul fast-food TacoBell. Cum nu am experimentat niciodata asa ceva(ma refer la fast-food-ul mexican, ca cel american nu ne prea atrage) am zis: vamos.Si am luat tacos, burrito si nachos cu trei sosuri. Superb. Total: 9 euro. Mama: "cat?" 9 euro. Bun, n-am dat atat de putin pe un pranz, doua persoane, niciodata. Si in acesti bani a intrat si o cervesa, adica o bere.

Londra 26 decembrie 2011-4 ianuarie 2012

Am experimentat deja sfarsitul lumii: Londra la trecerea dintre ani si mai ales in anul de gratie 2012! Turnul Babel a fost mic copil pe langa ce a fost in Londra in timpul acestor sarbatori. Nu stiu daca este la fel in toti anii de sarbatori, banuiesc ca aproximativ, dar anul acesta, poate si pentru ca aceasta metropola este buricu pamantului in aceasta perioada si va mai fi mult timp cu olimpiada si jubileul de diamant al reginei, toata lumea din toate colturile lumii au avut aceasi idee: hai sa trecem in 2012 la Londra!!!As folosi cuvantul aglomeratie pentru a descrie impresia generala pe care am avut-o in intrega excursie dar este prea sarac si nu poate contura imensitatea de oameni care sufoca orasul. As putea spune "baie de multime", dar nu spun pentru ca ar fi fost bine sa fie asa. Nu, nu a fost o baie de multime, a fost ca un montainrouse de la inceput pana la sfarsit. Ne-am simtit ca si cum am fi fost intr-o masina decapotabila, fara centura de siguranta, tamponandu-ne cu toate celelalte masini, intr-o viteza ametitoare.Aceasta este a doua mea vizita in regatul britanic.Prima data nu se apropia anul olimpic, regina nu isi sarbatorea jubileul de diamant, william inca nu se insurase, metroul nu era in greva(doar british airlines, dar noi nu zburam cu ei, asa ca doar am asistat la incredibilele 5 zile de greva), reducerile nu erau atat de mari si benteles nu era anul nou. Acum situatia s-a schimbat desigur. Londra a devenit si mai turistica, daca era posibil asa ceva si uite ca a fost, oriunde te uitai vedeai imprimat peste tot celebrul sarut regal dintre will si kate si nimic altceva.O latura neplacuta a revizitarii unui loc, oricare ar fi el, este ca poti observa oamenii, colegii turisti, care in cazul de fata erau italieni cel putin 40%. Nici in Italia nu am auzit atata italiana cat am auzit la Londra. Apoi cu un procent mai mic urmau francezii si la egalitate arabii si altii cu limbi neinteligibile. Am intalnit si cativa romani, nu stiu daca fericiti sau nu, dar erau acolo. n rest populatia Londrei, formata dupa cum este si normal din...indieni si accentul lor.Era imposibil oriunde te uitai, in orice moment al zilei, sa nu vezi cate un "namaste" vanzand cate ceva. Sigura ca unii dintre ei inca nu prea stiu limba engleza, dar ce conteaza, daca nu intelegi pretul, ti-l noteaza pe o hartie si totul e ok. Cred ca in afara de unii politisti, gardieni si soferi de autobuze, toti londonezii au plecat mancand pamantul in timpul sarbatorilor, sau nu au iesit din casa. Ii inteleg.Un singur lucru nu am inteles in aceasta vizita: copiii. Am vazut multe lucruri care m-au mirat, multe care m-au socat, care m-au tulburat, dar asa ceva... Aceasta tanara generatie de copiii(nu neaparat londonezi, erau si italieni si francezi si alte natii) m-au facut sa apreciez romanii si bunul nostru simt. Avem multe bube si mie nu mi-a placut niciodata aceasta tara in care m-am nascut dar calatoria de anul acesta mi-a schimbat mult perspectiva asupra lucrurilor. Personal nu sunt un fan al violentei, nici macar al disciplinei severe si in nici intr-un caz nu sunt de acord cu zicala "bataia e rupta din rai", dar totusi cand ai un copil ar trebui sa stii cum sa il educi. Probabil pentru ca eram in perioada sarbatorilor si toate bonele erau in concediu, poate ca pentru ca regina ofera premii speciale sau bani pentru cei care au mai mult de doi copiii, ca altfel nu-mi explic de ce nu am vazut oameni fara cel putin 2 copiii cu varste sub 4 ani plimbandu-se prin cele mai aglomerate locuri. Am vazut parinti cu copii in brate, cu landouri cu 2 locuri, tinuti de mana, etc.Si toti acesti copiii tipau din rarunchi fara nici un motiv. Am vazut copiii care trageau cu tota forta de fusta/geanta mamei, care se tavaleau la propriu pe jos, care se urcau efectiv in capul parintilor. In Romania nu am vazut niciodata asa ceva. Iar in restaurante...erau de-a dreptul insuportabili. Nu am vazut nici un parinte care sa isi poata stapani "odoru`", sau care sa schiteze macar un gest de autoritate.Eu inteleg chiar si acest spirit liber si neconstrans de a creste un copil dar totusi cand vrei sa iei masa intr-un restaurant, vrei sa ai o clipa de liniste, nu sa auzi timp de o ora un copil sau mai multi tipand in continuu. Ar trebui sa se cunoasca cine este parintele si cine copilul.Asa-zisa civilizatie nu cred ca include si disconfortul colegilor de masa. Mie nu mi se pare ca esti civilizat doar pentru ca nu iti bati copilul. A educa un copil nu inseamna a-l bate, ci a-i arata cum sa se comporte astfel incat sa creeze armonie oriunde se afla. Nu mai mentionez si faptul ca intr-un restaurant am asistat si la o alaptare la masa(probabil era desrtul), intr-o tara care detine nenumarate locuri pentru asa ceva.Inchei acest capitol care m-a traumatizat spunand ca admir parintii romani care stiu sa-si educe copiii corect, nu numai sa-i cresca.Am sa incep cu transportul care ne-a ajutat sa vedem si o alta latura a timpului.

in liftul luxosului harrods

in gradinile palatului Kensington

in Hyde park

Trafalgar square

in ochiul Londrei

no comment

impodobeste regina bradul

in metrou

in trafalgar square

in magazinul de cadouri de la Buckingham

Londra 26 decembrie 2011-4 ianuarie 2012 (prima parte)

1. TRANSPORTUL- mama mea care m-a facut si cu care am fost la Londra!!!!

Intarzierile au inceput din Baneasa, dar despre aeroportul din Baneasa(daca se poate numi asa), numai de bine... Deci ajungem intr-un final la mirobolantul aeroport(si pe langa al nostru chiar este) Lutton. Data trecuta am luat trenul pentru a aunge in Londra, acum am vazut ca ghiseul de bilete pentru trenuri era inchis. O fi la baie don`soara am zis eu, hai sa bem o cafea ca poa se intoarce. Nu s-a intors. Si uite asa am ajuns sa cumparam bilete pentru autobus, care au costat 22 de lire dus-intors. Am facut o ora si 20 minute pana in statia Victoria. De aici teoretic trebuia sa luam metroul si sa mai parcurgem in cel mult 10 minute 3 statii pana la Earl`s Court unde ne era hotelul. Teoretic, caci practic era greva la metrou.Ni s-a recomandat sa luam un autobuz. Ok zic, cat poate sa dureze? Mergem in statie, in sensul corect al mersului(adicatelea invers) si ma uit pe programul de mers: 38 de minute pana la Earl`s Court. Lesin. Cand imi revin, ma mai uit o data: tot 38 de minute faceam. Sa mai mentionez ca toata lumea cu bagaje de la Victoria a urcat cu noi un autobuz? A fost mirific. In fine, ajungem la hotel, ne place hotelul, si decidem viteeste sa pornim la un plimbat. Am zis sa mergem pana la Harrods si sa vizitam intreaga strada poate gasim un restaurant pe gustul nostru sa campam. Pana la Harrods cu autobuzul faceam cam 20 de minute. Alte obiective au iesit automat din calcul, suntem curajoase, nu nebune, fiind pranzul am fi vrut totusi sa fim in camera inainte de 10 noaptea. In statie, ce sa vezi zeci de oameni care asteptau exact acelasi mijloc de transport. Am avut ceva noroc si am urcat. Dupa ceva statii, domnu sofer nu a mai binevoit sa opreasca in statii, intru-cat a considerat ca masina era prea plina. Sa explic putin sistemul si gandirea soferului de pe autobuzul londonez. Deci, este doua usi la autobuzul ala suspendat: aia din fata e de urcat si prezentat cardul oyster cu care mergi toata ziua sau toata saptamana si care se poate oricand incarca si a doua usa e doar pentru iesire.Chiar ne intrebam, vazand multimile din statiile unde nu se oprea deloc, ce calm englezesc au unii. Uite dimnule ce inseamna eleganta si bunul simt, nimeni nu comenteaza, daca asa se face, toata lumea respecta, nu ca la noi. Asta ne ziceam noi in gand, pana cand calmul englezesc a rabufnit. Intr-o statie soferul nu a descis decat usa din spate pentru ca unii pasageri sa coboare. 4 persoane mai grabite, au urcat in autobuz. Ca un fulger a iesit soferul si cu un ton foarte aspru a spus ca a vazut(ca are si oglinda in cabina lui tocmai pentru aceste situatii) cum au urcat 4 persoane si sa coboare imediat. Au coborat nu inainte de a-i adresa mamei soferului toate cele bune. Sigur ca autobuzul nu era aglomerat, nu era nici macar la jumatatea capacitatii plin, dar asa este regula la ei. Noi romanii avem alta dimensiune a spatiului: daca persoana de langa tine inca mai are cutia toracica intreaga, mai este loc.Si apoi daca se merge cu usile deschise cu oameni atarnati de bara, ce conteaza, trebuie sa ajungi unde vrei sa ajungi nu? In fine drumul dus catre Harrods a fost distractiv, dar cel mai mult am ras la cel de intors, caci nu a vrut sa opreasca nici un autobuz. De data asta nu eram decat doua persoane in statie si cu toate astea, treceau cu o viteza prin statie... Si am mers o statie pe jos. Apoi inca una. Si inca una...pana am dat de hotel. Nici acum nu-mi vine sa cred ca am nimerit hotelul, fara harta, fara sa intrebam pe nimeni, doar mergand pe jos mai mult de o ora si urand crestineste sarbatori fericite celor care nu au oprit. Nu faptul ca am mers o ora ne-a deranat, ci ca acea ora venea dupa ore si ore de stat in picioare de la 5 dimineata mai intai in Baneasa, apoi prin autobuze si prin magazine. A doua zi metroul si-a revenit aproape la normal. Mai erau cateva linii care nu functionau dar oricum, a fost mai bine.

2.ANUL NOU- vorba Mariei Tanase: valeleu, valeleu!

Noi am avut intentii foarte bune, admirabile as putea spune: hai sa vedem artificiile din noaptea de anul nou din ochiul Londrei. Si primul meu revelion pe strada. O idee excelenta am crezut eu.Acuma nu mai cred. Am plecat de la hotel, din pacate, pe la orele 22.00, cu metroul. In acest miloc minunat de transport, erau unele tinere care deja incepusera petrecerea. Am presupus asta dupa lipsa de echilibru pe care corpul lor o afisau. Sigur ca si metroul mergea foarte repede, dar cred totusi ca nici ele nu mai stiau numarul de pahare consumate. Si asta m-a mirat putin, dar si mai mult m-au mirat costumatiile unor fete, londoneze banuiesc, in noaptea de anul nou. Lungimea fustelor putea fi confundata usor cu o curea. Daca nu stiam in ce luna sunt si in ce zi, uitandu-ma la ele as fi putut jura ca suntem in plina vara: purtau cate o camasa subtire si poate un sacou.In mod sigur functiona caldura interioara provocata de la alcool, ca altfel nu imi explic. Cand am iesit din statia de metrou, unde deja era foarte aglomerat, am dat peste o alta multime de oameni care abia abia inainta. Lumea era directionata de catre politie spre un bulevard mai mare spre spatiile special amenajate si marcate pentru vederea optima a artificiilor. Am mers vreo 15 minute cu pasul melcului, dupa care inca vreo 15 minute pasul gandacului, pana am putut putin respira si merge cat de cat normal. Sigur ca nu stiam nici in ce zona suntem, nici unde ne indreptam. Doar urmaream multimile de oameni. Oameni care erau cel putin beti si care de fiecare data cand elicopterul BBC-ului trecerea deasupra lor, incepeau sa raga si sa tipe cat ii tineau plamanii. Si ii tineau bine. Banuiesc ca tipau de bucurie ca au ajuns in 2012, ca alta explicatie nu am. Eu nu am mai auzit asa ceva in viata mea. Cred totusi ca atata calm englezesc trebuie din cand in cand sa mai explodeze. Ragetele animalice(ca asta au fost) au continuat pana la ora 12. In fine, dupa mai mult de o ora de mers, am reusit sa intram pe o strada care ducea catre Tamisa si sa intrezarim si noi ochiul Londrei. Era cam departe, dar il vedeam. Cat am asteptat marele moment, am putut "admira" cum se poate bea jumatate de litru de Jack Daniels in cateva minute, felul in care toata eleganta englezeasca s-a dus pe apa Tamisei, oameni de toate natiile care racneau fara a spune nimic(as fi inteles cat de cat daca ar fi scandat ceva, dar nu), mirosul extrem de puternic de bere englezeasca(urat mirositoare), indieni pe sus, pe jos, peste tot. Si se aude in boxe cum incepe sa se numere de la 30. Uau, acuma e momentul. Si 5, 4, 3, 2, 1! Happy new Year! Si au inceput artificiile. Nefiind prea inalta, nu am putut vedea nimic, dar am filmat si vedeam prin camera. A fost extraordinar...2 minute. Dupa care, datorita fumului produs de tunurile artificiilor, nu s-a mai vazut nimic. Si in sfarsit s-a facut liniste in jur, intru-cat nimeni nu mai vedea nimic si nu mai avea de ce sa tipe.Totusi m-a impresionat un singur lucru in acea noapte si a fost intr-adevar magic. Dupa ce s-au terminat toate artificiile, toata multimea a inceput sa cante "Auld laud syne", un cantec specific acestei zile, un cantec care mi-a provocat o stare emotionala puternica si sentimente de unire si pace. Dupa care a venit potopul. Deja anuntasera sa fim atenti, caci toata lumea vrea sa ajunga acasa si deci metrourile vor fi asaltate. Asa a fost. Deci iar pasul melcului, iar impinsaturi, iar indieni. Eu nu am mai experimentat asa ceva niciodata si voi avea grija de acum inainte nici sa nu se mai intample. Iar am mers trei sferturi de ora pentru a ajunge cunduse de multime la prima statie de metrou care nici nu se vedea de oameni. Pe o raza de 20 de metri in fata intrarii, era o masa compacta de oameni care asteptau sa intre. Nu stiu cat au asteptat, ca nimic nu se misca, iar in interior banuiesc ca nu se putea respira. In fine, dupa o ora de mers pe jos, am gasit o statie de metrou care era accesibila oamenilor normali care nu se imping si am ajuns acasa pentru a vedea intregul foc de artificii de la BBC.

3.SCHIMBAREA GARZII este de doua feluri: una la Buckingham Palace si una calare la WhiteHall.

Sa incepem cu Buckingham Palace care nu avea nici o decoratie care sa indice faptul ca tocmai fusese craciunul, in afara de un simplu brad plin de luminite. Am hotarat sa mergem intr-o zi sa revedem schimbarea garzii.Zic sa revedem, pentru ca noi am mai fost o data la Londra si am intrezarit schimbarea garzii printre oamenii lipiti de gard. Dar am uitat ca nu este in fiecare zi. Si ne-am dus intr-o frumoasa zi de miercuri. Era destul de multa lume care astepta deja. Chiar m-am mirat ca am gasit un loc in fata palatului si ca voi putea filma intreaga operatiune. Si asteptam.Si mai asteptam putin. Si inca putin. Pana ne-am amintit ca schimbarea garzii nu are loc in fiecare zi, ci numai in anumite zile. Of, alzheimerul asta. Am revenit a doua zi, cand abia mai puteam vedea palatul de oameni. Asa da, azi e schimbarea garzii.De data asta nu am putut vedea nimic si am decis sa mergem pe jos catre Trafalgar square pentru a reface marsul oamenilor din ziua nuntii regale(de fapt ei au venit pe jos de la Westminster).

singura decoratie de sarbatori la Buckingham palace

aici inca mai credeam ca vom vedea schimbarea garzii

poza facuta de la mare mare distanta

schimbarea garzii la Buckingham

Sa continuam cu schimbarea garzii calare de pe strada WhiteHall. De la Trafalgar square porneste strada whitehall care duce direct catre Big Ben si Westminster. Aici, la muzeul cavaleriei, are loc in fiecare zi(in fara de duminica) schimbarea garzii calare. Este un spectacol interesant, in special daca admiri aceste animale nobile, caii. Dar acestia nu sunt cai normali, sunt cai regali, sunt superbi, mareti, dincolo de cuvinte. Te poti poza cu calul gardianului(cu gardianul nu ca sta calare si e inabordabil), dar esti avertizat printr-un anunt sa fii atent "caii pot musca sau lovi cu copita". Nu este la fel de spectaculoasa schimbarea garzii ca si cea de la Buckinham, dar merita vazuta. Cea de la buckingham, pe langa defilarea initiala a garzii calare, mai contine si un mic concert de catre fanfara regala si dureaza mult mai mult.