KOLN 27 decembrie 2012- 3 ianuarie 2013

Deutschland, Deutschland uber alles? Ei lăsați. Am tot auzit de calitatea nemțească și am vrut să o experimentăm. Recunosc că am avut așteptări mărețe, mai ales că ultima călătorie a fost în Italia iar serviciile italiene… Ei bine, așteptările noastre au rămas ale noastre. Dar cel puțin zborul a fost plăcut. Pentru prima dată am zburat cu German Wings. Se cunoaște cînd mergi într-o țară germană, check-in-ul este mai liber, stewarzii sunt mai politicoși, călătorii sunt diferiți(și sunt foarte politicoasă cînd spun asta) de cei care călătoresc de exemplu în Italia sau Spania. Deci zborul a fost foarte plăcut. Și ajungem în aeroportul Koln/Bonn, un aeroport mare, frumușăl, aproape de oraș, dar nu aproape de gară. A trebuit să mergem mult, să coborîm scări, iar să mergem, iar scări, iar scări, scări și în sfîrșit apare gara. Nici un ghișeu de bilete, nici o persoană autorizată pe care să o întrebăm despre bilete și despre unde să coborîm, doar un automat de bilete care funcționa în reluare. Am avut noroc de o colegă din avion care ne-a arătat cum să cumpărăm un bilet. A dat pe limba germană și a început să apese butoane. Un singur bilet către stația care ne interesa costa 2,60 de euro. Și apoi doamna care știa germana a fugit la tren, fără să vadă că suntem două persoane. Și am rămas cu un singur bilet în fața ”monstrului” automat. Și dăi și luptă și apasă butoane. Dă pe engleză, dă pe germană. Pînă la urmă am reușit, nu știu cum, să cumpăr și celălalt bilet. Pe bilet nu scria de la ce linie pleacă trenul, la ce oră vine trenul și de ce. După ce am mai întrebat de cîteva ori prin gară, am reușit să luăm trenul care trebuia în direcția potrivită. Și ajungem la stația Deutz/Messe. Ok, acum hai să luăm S-bahn-ul, adica un fel de struțocămilă între metrou și tramvai. Alte întrebări: cum ajungem la stația dorită, care este sensul potrivit, de unde luăm bilete. Întrebam în engleză mi se răspundea în germană. Și am ghicit că trebuie să luăm nr 3 pentru 3 stații și biletele trebuie luate din stație sau din S-bahn. Aici mi-a plăcut: butonul pentru engleză nu funcționa. M-am bucurat pentru că eu vorbesc germana fluent în vis, dar în timpul zilei: scheisse. Nici măcar nu puteam să citesc ce scria pe acel panou. Din nou am ghicit, după imagini ce bilete ar trebui să cumpăr. O singură călătorie costă 1,80 euro. Și ajungem la Buchforst, începem să căutăm hotelul Leonardo da Vinci. Îl găsim. Intrăm la recepție. Cerem camera de fumători, așa cum am rezervat-o. Doamna cu naționalitate indiană de la recepție ne spune cu zîmbetul pe buze că nu mai au camere de fumători cu baie, au doar cu duș. Poftim? Păi am rezervat camera acum 6 luni. Da ni se răspunde, dar ei nu au camere de fumători cu baie. Zuper. Mergem să vedem camera cu duș. Încă sunt șocată. Părea cel mult o cameră a unui hotel de 2 stele: patul era dublu dar era pus la perete, exista o ușă în cameră care era blocată, culorile de pe pereți și de pe dulapuri erau o combinație ciudată de griuri deprimante, iar in cameră era un miros(nu a fum de țigări), doar un miros îndoielnic. Eu făcusem rezervarea. Am revenit la recepție, am cerut o cameră de non-smoking. Diferența a fost imensă. Camera era dublă ca spațiu, dulapurile erau din lemn, mirosea frumos, baia era mare, priveliștea din cameră arăta spre Catedrală și spre Lanxess Arena. Nici această cameră nu arăta a hotel de 4 stele, dar era acceptabilă. Televizorul era minuscul, frigiderul nu funcționa. Dar măcar micul dejun era de 4 stele. Ziua 1: zi de shopping desigur. Pentru a face o pauză la prînz, am decis să căutăm un restaurant găsit pe internet. Aveam doar adresa. Nu pot să spun cît am mers, și acum am cîrcei la picioare. Căutarea pe gps a durat aproximativ 2 ore. 2 ore de mers pe jos. Dar l-am găsit. Eram înfometate, obosite și extenuate. Și conform legilor lui Murphy, era închis. Și aud o voce: adică acum trebuie să ne întoarcem înapoi lîngă catedrală pentru a găsi un restaurant spaniol pe lîngă care trecusem dar nu ne-am oprit? Era mama care abia mai putea vorbi de oboseală. Dar drumul nu a mai durat atît de mult. Și nici restaurantul nu era spaniol. Am comandat miel cu jacket potato, adică un cartof copt cu sos de brînză, o salată de la bufet, o margherita si o caipirihna. Am mai comandat și o porție mică de supă gulaș, care era un fel de sos gros cu mici bucățele de vită și legume. Eu am crezut că în Germania toată lumea mănîncă numai cîrnați și cartofi, dar ni s-a spus de către chelner că nu este așa, că ei mănîncă friptură și cartofi în toate felurile posibile. Ziua 2: Dusseldorf. Drumul cu trenul durează cam jumătate de oră și costă 37 de euro dus-întors pentru două persoane. Tot cu S-bahn-ul pînă în centru. După o criză de enervare la cumpărarea biletelor cu unul care ne tot explica foarte răspicat(pentru că noi toantele nu înțelegeam și îi tot spuneam ”in english please”)în germană cît costă biletul și de unde să luăm S-bahn-ul, am descins la locul faptei. Aici tot cu shopping-ul ne-am ocupat. La prînz am ales tot un restaurant spaniol numit Flamenco. Aici ni s-au adus două pahare de vin, două vase mici cu unt aromat și un coș plin cu pîine din partea casei. Aici am comandat friptură de miel cu jacket potato și somon cu sos de homar. Am băut și un pahar de sangria plin cu felii de măr. Seara, în drum spre gară, am băut un jumbo cocktail, adică un pahar imens de băuturi combinate care te amețește în două secunde. Și ne-a amețit, deși l-am împărțit. Ziua 3: Duminica toate magazinele din Germania sunt închise, printr-o lege de neînțeles pentru noi. Toate în afară de cîteva restaurante. Deci ce poți face într-un oraș în care plouă cu tulumba și în care toate magazinele sunt închise? Dintr-o dată simți nevoia de a te culturiza. Și am avut norocul de a găsi un muzeu care prezenta o expoziție cu Van Gogh, Cezanne, Picasso. Cel puțin așa am crezut la început, că am avut noroc. Primul șoc l-am avut la început cînd a trebuit să stăm la coadă, în ploaie, pentru a intra în muzeu. Asta am înțeles, așa am făcut și la Prado, nimic deosebit. Am intrat, am stat la coadă pentru bilete, apoi am stat la coadă pentru garderobă și apoi ne-am așezat la coadă pentru a intra in muzeul propriu-zis(aici eram în continuare în hol). Al doilea șoc a fost că după jumătate de oră am intrat și am văzut ca acea coadă continua pînă la etajul unu. Al treilea șoc a fost că la etajul unu, coada continua pînă la etajul doi. Și a urmat și al patrulea șoc, pentru că acea clădire avea 3 etaje. Într-un final am intrat în camerele cu tablouri. Al cincilea șoc: o singură operă de Van Gogh mai interesantă, una de Picasso, una de Cezanne și cam atît. Pentru asta am stat mai mult de o oră la o coadă de 3 etaje? M-am simțit ca în Italia. Numai italienii știu să-ți ceară un preț exorbitant pe două semnături celebre. Mi-am mai revenit la subsolul muzeului care găzduia 3 tablouri de Monet elegante și superbe. Dar bine că s-a oprit ploaia. Am mers la un restaurant tailandez unde am comandat o supa cu fructe de mare, un curry cu vită și două cocktail-uri divine. NU se amestecă cocktail-ul(și mai ales unul atît de mare) cu mîncarea de prînz, atît am avut de spus. Și acum că abia mai putem respira, unde mai putem merge? La muzeul de ciocolată! Frumos amplasat pe malul Rinului, muzeul este o mare pierdere de timp, în afară de magazinul de suveniruri care sunt din ciocolată. Muzeul este destul de mare, dar neinteresant, cel puțin pentru mine, pentru care ciocolata nu reprezintă o necesitate ci o plăcere la cîteva luni, în special în străinătate, mai ales în Elveția, Germania. Erau expuse tot felul de mașinării de făcut ciocolată, copaci de cacao, femei care făceau ciocolată. Undeva în interior exista o fîntînă de ciocolată din care o femeie punea 6-7 bețe de napolitană și oferea vizitatorilor. Sigur că abia simțeai gustul ciocolatei, pentru ca la nemți totul este cu restricție. Ei sunt în recesiune. Ți se oferă tot strictul necesar, nimic mai mult. Hîrtia igienică este reciclată, orice hîrtie pe care o folosesc pentru a-ți oferi informații, hîrtia de la bilete, totul este minimalist. Personal nu cred că nemții au nevoie de economii, mai ales cînd plătești servicii de lux și primești servicii mediocre. Singurul lucru care merită vizitat aici este magazinul de suveniruri, de unde poți să-ți faci provizia de insulină pentru cel puțin o săptămînă, ca în cazul de față. Ziua 4: este 31 decembrie și magazinele se închid la ora 14.00. Ziua a început extrem de bine, cu o vizită la un magazin pentru animale pentru a-i cumpăra frumosului meu cîine o lesă. Trecem peste maratonul cumpărăturilor și ajungem la masa de prînz. Am descoperit un restaurant asiatic în centrul orașului. Intrăm și vedem la o masă o oală care fierbea și patru persoane care iși fierbeau tot felul de lucruri. De câțiva ani de zile ne dorim să experimentăm așa ceva și acum este șansa noastră. Întrebăm chelnerița despre acest procedeu și ce conține el. Ni se spune ca va aduce oala și apoi ne va explica ea ce și cum. Ok. Aduce o oală despărțită în două secțiuni: una era cu zeamă picantă, cealaltă cu zeama aromată nepicantă. Până aici nimic neobișnuit. La un moment dat un chinez mic ne aduce două castroane imense: unul cu brânză tofu, brânză tofu uscată și tăiței uscați, altul la fel de mare cu varză, ardei și spanac. Îl întrebăm: astea sunt pentru noi? Da, ni se răspunde și continuă: mergeți la bufet și serviți-vă cu ce doriți. Deja pe fața noastră se citea disperarea. Apoi frica: același chinez ne-a adus un platou imens cu toate felurile de carne: vită, pui, porc, fructe de mare, scoici. Și din nou: mergeți la bufet și serviți-vă cu ce doriți. Ochii noștri erau din ce în ce mai bulbucați. Și apare chelnerița cu explicațiile. Deci iți pui orice bucată de carne dorești în orice parte a oalei dorești(picantă sau nu) și apoi combini cu orice fel de ingrediente existau la bufet. Noi nu puteam percepe cum poți mânca ce ni s-a adus plus ce era la bufet. Pentru digestie am comandat și un sake, care spre surprinderea mea era cald și foarte aromat. O băutură forte, foarte bună. Și masa a fost foarte bună, chiar dacă am mâncat împreună numai o jumătate dintr-un sfert. La final chelnerița ne-a întrebat, incredibil, dacă mai dorim să comandăm ceva. Întru-cât nu mai puteam vorbi și nici respira, i-am făcut semn că nu mai dorim nimic pentru toată săptămâna. Am mers la hotel pentru a ne odihni pentru noaptea de revelion. Am mers până în centrul orașului unde au început pocnitorile și tot felul de artificii, deși era abia 23.30. Începând cu ora 23.50 deja timpanele ne erau fisurate. Pe scurt, primăria nu organizează nimic. Toți oamenii își cumpără artificii în valoare de mii de euro și le detonează toți, toată noaptea. Nu știu cum aș putea descrie zgomotul făcut de milioane de pocnitori și artificii aruncate milimetric lângă noi. Și acum mă mir cum am scăpat nearse sau explodate. Deci nu se numără de la 10 la 1 la ora 12 noaptea, nu se urează la mulți ani, nu se face nimic în afară de a da foc la artificii. Am stat cât s-a putut sta omenește posibil, apoi ne-am întors la hotel pentru a scăpa de tunetele din cap. Ziua 5: este 1 ianuarie 2013, concertul cu Andre Rieu. În această zi am ales să nu mai mergem la nici un restaurant ci în piața Neumarkt pentru a mânca ceva tradițional. În această piață erau câteva căsuțe care vindeau clătite cu tot felul de umpluturi, toate modelele de cârnați, băuturi. Noi am luat o cană de cacao cu lapte și amaretto, o clătită cu cireșe, curry wurst(un cârnat tăiat în felii cu sos picant de curry) și brat wurst(un fel de hot dog dar cu cîrnați, fără sosuri). A fost delicios. De aici am plecat direct către concert. Acesta s-a ținut la Lanxess Arena, la ora 16.00 p.m. Am avut bilete undeva la balcon și asta a fost minunat pentru că la un moment dat în arenă a intrat corul de bărbați și fiecare dintre ei aveau câte o făclie aprinsă în mână. A fost o imagine extraordinară. Andre Rieu a făcut multe glume pe tot parcursul concertului, toată lumea râdea, în afară de noi care în afară de ”meine dammen und herren” nu înțelegeam nimic. Asta a fost cum a mai fost, dar partea proastă a concertului a fost că a cântat numai melodii în limba germană pe care le cunoștea toată lumea și pe care le fredona în extaz, în afară de noi. Melodiile erau destul de frumoase, vesele, dar dacă nu le-ai auzit niciodată… Dar la urmă ne-am luat revanșa: a cântat ”Marina Marina” și desigur ”Marșul Radetzky”. Ziua 6: Frankfurt. Mergem la gară și întrebăm: cât costă biletele până la Frankfurt? Și ni s-a răspuns: 70 de euro. Bun, de persoană? Da, dus. DUS? Adică pentru două persoane ar costa 280 de euro? Da, cu intercity-ul și am ajunge într-o oră. Alte alternative? Sigur: 52 de euro pentru două persoane dus-întors dar durează 3 ore și 20 de minute cu o escală. Am observat că la începutul zilei, când ești odihnit, 6 ore pe tren ți se par o idee bună, dar la întoarcere, să zicem pe la ora 20.20 p.m. cu sosire la ora 23.30 p.m., drumul de 3 ore nu-ți mai aduce zâmbetul pe buze. Și ajungem în Frankfurt. Primul obiectiv: zgardă pentru câinele meu. Mergem la informații. Doamna de acolo nu avea câine, așa că informațiile oferite de ea au fost ”prețioase”. Deci iei tramvaiul 11 sau 21 până la stația Jagellee. Destul de ușor nu? Nu chiar. Luăm bilete pentru o zi întragă care costă 9.50 de euro, ne urcăm în tramvaiul 21 și pornește. Și merge, și merge și merge. După mai mult de 9 stații mă uit pe bilețelul dat la informații și citesc numele străzii și numărul: 618 și dintr-o dată îmi vine rău. Noi eram abia la numărul 429. După încă 15 stații ajungem. Magazinul pe care îl căutam se numește Fressnapf. Doamna de la info ne-a spus că lângă acesta mai este unul, bineânțeles că nu am înțeles cum se numea celălalt. Ceva cu zoo. Ei bine nici urmă de Fressnapf, în schimb am intrat la Kile Zoo celălalt magazin, care era un mall imens. Am cumpărat zgarda și am ieșit cât am putut de repede, pentru că acolo dacă mai stăteam cheltuiam toți banii de cumpărături și de mâncare. În Germania sunt foarte periculoase aceste magazine pentru animale: sunt foarte mari, au marfă de o calitate excelelntă și foarte, foarte variată, este foarte scump dar merită. După care, am luam tramvaiul și iar 100 de stații până la gară, după care 20 de minute pe jos și ajungem într-un final pe la orele 15.00 în centru pentru shopping. La orele 19.30, cu picioarele pline de cârcei pe care oricum nu îi mai simțeam pentru ca nu mai simțeam întreg corpul, am vrut să luăm un mijloc de transport pentru a ajunge la gară. Ar fi trebuit să luăm S-bahn-ul numărul 3 pentru 2 stații pentru a ajunge la gară. Când am ajuns jos în subteran mama a zis că aici este numărul 3, undeva în stânga. Așa era, era numărul 3, numai că era metroul, nu S-bahn-ul. Și am mers cu acesta 3 stații până la gara de sud a Frankfurtului, de unde am revenit înapoi de unde am plecat pentru a lua S-bahn-ul către gara principală. Nu pot să descriu drumul de 3 ore înapoi către Koln…am ajuns la ora 23.30 p.m. A doua zi aveam avion către casă. Pentru prima dată am făcut bagajele la orele târzii în noapte.