TOKYO 23 iunie - 1 iulie 2014

Mancarea

Ahhh…imi trebuie putin timp pentru a-mi aduna gandurile si a povesti despre mancarea din Tokyo. Bineanteles ca nu a fost asa cum ne-am imaginat din Romania ca va fi, dar ne-am propus sa experimentam orice. Cel mai mult ne-au surprins patiseriile si copturile. Sincer nu stiu de ce francezii sunt considerati primii in randul patiserilor din intreaga lume, pentru ca japonezii din punctul meu de vedere sunt la ani lumina de ceea ce se intampla in Franta la acest capitol.  Imi vine foarte greu sa scriu din cauza amintitilor culinare inca foarte vii in mintea si inima mea. Cea mai buna prajitura mancata vreodata a fost un pndispan de banane cumparat de la mall-ul Tokyo Bay. Ahhhh…era un aluat pufos cu o aroma divina de banane, foarte racoritor. De obicei aluatul de pandispan e inecacios, dar asta era suculent desi nu avea crema, racoros desi era la temperatura camerei, iar gustul…mi-l voi aminti tot restul vietii. Foarte bun. Alta coptura care m-a impresionat a fost un fel de amestec intre pandispan si clatite. Aceasta minunatie se cocea pe o bara mare de fier, arata ca un kurtosh kalach dar mult mai gros. Se serveste in felii, iar in sectiune se vede ca  niste clatite suprapuse. O felie costa 1080 yeni si merita fiecare yen. Pe langa aceste capodopere culinare am mai incercat si prajitura cu mango, covrigi din foietaj cu crema, croissant cu ciocolata, inghetata de cartof dulce. Cea mai ciudata experienta am avut-o in Kamakura unde am vrut sa mancam iaurt inghetat cu clatite. Deci am luat un iaurt inghetat intr-un pahar cu 2 clatite mici. Nu asta ne-a mirat. Dupa doua lingurite de iaurt vedem si componenta ciudata a desertului: dulceata de fasole rosie. In dulceata se simteau boabele de fasole si era extrem, extrem de dulce. Dar cel mai groaznic desert din toate timpurile este prajitura japoneza din orez cu crema de fasole. Costa 81 de yeni si are un gust oribil. Are o consistenta foarte ciudata: pasta de orez e foarte cleioasa si ti se lipeste de dinti, iar pasta de fasole la fel, usor dulceaga. Nu recomand asa ceva nimanui pentru nimic in lume. Cam la acelasi nivel as aseza si suhi-ul japonez. Asta e doar o parere personala. Mie nu imi place consistenta si nici gustul pestelui crud. Sunt sigura ca era preparat corect si arata bine dar mie nu mi-a placut. Si au mai adus un fel de budinca la acest preparat care nu era numai oribila, era si gretoasa. Era ceva din ou cred, era uleioasa si nu am putut-o manca. Sigur ca am intrebat ce este dar cum limba engleza este foarte greu intalnita in Japonia, nu am primit nici un raspuns inteligibil. Mereu primeam raspunsuri in japoneza, indiferent ce intrebam, deci… O alta experienta culinara nu pera reusita se numeste udon. Udon este un preparat care se serveste cald ca o supa sau rece ca niste paste. Eu nu stiu din ce motiv am ales sa le servesc reci. Nu au nici un gust. Ti se servesc cu anumite condimente dar ele nu imbunatatesc deloc gustul de paste reci. Dar am avut si experiente placute si foarte placute. Una din acestea a fost langa statia Tokyo. Japonezii au foarte multe restaurante unde merg in pauza de pranz si mananca foarte repede, deci comandarea mancarii si servirea trebuie sa fie precise. Doar pe acea strada am intalnit un sistem de comandare unic si interesant: afara este un panou cu toate felurile de mancare numerotate. Te uiti la poze, ca de citit nu ai cum si iti alegi platoul favorit. La unele restaurante intri si spui direct numarul si bucatarul ti le prapara in fata ta, la restaurantul unde am fost noi la parter era o receptionera care ne-a intrebat numarul platoului si apoi ne-a poftit sus. Aici am ocupat o masa, ni s-a adus o ceasca de ceai rece si apoi in nici 2 minute ni s-au adus si supele Ramen si budinca de mango. Uau, nu am mai vazut niciodata asa o rapiditate in aducerea comenzii. Cred ca a fost cea mai buna supa din viata mea si eu nu sunt un fan al supelor. Iar budinca de mango…of, nu sunt cuvinte sa descriu asa o bunatate. Foarte usoara, nu prea dulce, cu multe bucati de mango si cu o urma de sirop de capsuni. MMmmmm. Majoritatea meselor le-am luat la hotel pentru ca nu am gasit multe restaurante pe gustul nostru, adica multe erau mici, multe serveau carne si noi cautam fructe de mare ceea ce e destul de greu de gasit. Bine noi avem si o problema: ne place sa cautam restaurantul perfect si pentru asta stam cu stomacurile lipite de sira spinarii pana il gasim. De data asta ne-am intrecut recordul personal intr-o seara in Shinjuku. Mai intai am survolat bulevardul principal si am constatat ca nu exista nici un loc decent pentru noi, apoi am inceput sa mergem pe strazi lateralnice. Pe una din aceste stradute am vazut si o alta latura a Japoniei: era o straduta mica, ingusta si intunecata cu tarabe(mult spus) cu tot felul de mancaruri in principal gratare de vita sau porc. Era un intuneric si un fum acolo de abia puteai respira. La nici un astfel de ”restaurant” nu aveai decat un mic scaun inalt asezat in fata unei mese gen bar iar la capatul mesei era un gratar care era plin de carne. Repet, noi cautam peste sau fructe de mare. La un moment dat am gasit un meniu cu creveti si am dorit sa intram, desi interiorul nu ne atragea prea mult dar ne era foame. O dom`soara zambareata ne-a informat ca daca vrem sa mancam acolo ar trebui sa platim vreo 3 euro de persoana serviciul. Poftim? Pana acum nu mai intalnisem asa ceva in Japonia. Am plecat. Am mai avut o tentativa la un alt ”restaurant”, iar aici chiar ne-au data afara, ceea ce ne-a mirat extrem de mult pentru ca japonezii in general sunt extrem de politicosi. Deci noi am intrebat in engleza desigur daca au peste si ni s-a raspuns ca nu, nu, ei nu servesc turistii, nu au meniuri in engleza si ni s-a aratat usa. Am mai coborat intr-un local unde vazuseram doua meniuri cu peste si orez care chiar pareau apetisante. In interior insa am descoperit ca de fapt ei nu aveau nimic din meniul de afara, nici bauturi, nica. Intr-un final am crezut ca soarta ne-a zambit: am vazut un restaurant foarte cochet, cu niste mese  puse in interiorul unui butoi foarte mare. Butoaiele erau foarte mari, erau cam 6 butoaie in toata camera si ni s-a parut foarte interesant  sa iei cina intr-un astfel de local, foarte intim. Cand am intrat am vazut pe stanga un cuplu care astepta si am banuit ca isi asteapta locul la butoi. Ok, astptam si noi desi foamea era destul de greu de indurat. Vine la un moment dat un chelner si ne spune ca dureaza 20 de minute pana se elibereaza un loc si ca ne programeaza. Ne-am plimbat putin pana a inceput ploaia si dupa 20 de minute ne-am intors. Chelnerul foarte dragut, mai venea din cand in cand si ne mai spunea cate ceva in japoneza. Noi normal, nu intelegeam nimic. Deja incepeam sa ma enervez. Dupa inca vreo 10 minute vine si iar in japoneza ne indruma spre un lift si ne spune ca sa apasam la etajul -1. Ajungem la -1 si ramanem cu gurile cascate: aici nu era nici un butoi, erau doar niste mese traditionale, joase. Desi eram dezamagite ca nu stateam singure intr-un butoi, am acceptat macar sa vedem meniul. Dupa 2 minute timp in care am studiat meniul, ne-am ridicat si am plecat pentru ca langa noi avea loc o petrecere intre niste tineri japonezi care rageau si tipau cat ii tineau plamanii iar noi nu ne mai auzeam nici gandurile. Bine, nici chelnerita nu ne-a acordat nici o atentie, asa ca nu s-a suparat nici ea probabil. Cu ultimele forte am mers catre un mall cu restaurante. In Japonia exista astfel de cladiri cu cate 8-9 etaje iar pe fiecare etaj exista 3-4 restaurante. Am urcat la etajul 8 si am ales un restaurant foarte linistit si decent. Aici am comandat un peste la gratar cu orez, o supa si galuste cu carne si legume. Supa a fost interesanta pentru ca puteai sa ti-o condimentezi singur: ti se oferea un bol in care iti turnai singur supa simpla cu gust de peste si legume dupa care adaugai legume si condimente din bolurile de pe platouri. Tot aici am baut si un sake cald, destul de bun. Nu foarte bun totusi, pentru ca cel mai bun sake l-am baut in Koln la un restaurant asiatic, era cald si extrem de aromat. Unul dintre cele mai groaznice sake-uri dar si cea mai buna mancare din Japonia am experimentat-o la un restaurant chinezesc in Tokyo station pe Kitchen street. Sake-ul era rece si foarte, foarte tare, semana cu cognac-ul care nu e chiar preferatul meu. Ceea ce m-a mirat in toate restaurantele in care am fost in Tokyo au fost portile care erau imense. Si observam cum japonezii, mai ales femeile care probabil cantaresc nu mai mult decat 40 de kg cu tot cu umbrele si bocanci, mananca cantitati inimaginabile intr-un timp record. Deci li se aduce un lighean(nu pot spune ca e castron pentru ca avea cam 2-3 kg) cu taitei si putina zeama delicioasa iar in cateva minute chelnerul vine si ia castronul inapoi gol golut. Si tehnica de absorbire(ca sa nu spun de sugere) a taiteilor e impresionanta si din punct de vedere al vitezei si al fortei. Inca nu am prea inteles cum fiinte atat de slabe, aproape scheletice pot inghite asemenea cantitati si sa nu se ingrase. Si pe langa aceste mese copioase mai au si acele patiserii pe care le cumpara engros. La acest restaurant mi s-a adus o tava plina cu tot felul de castronase mici in care se aflau doua piftele din carne cu sos, muraturi chinezesti, diverse sosuri. Partea principala a pranzului era un lighean cu taitei fierti intr-un sos absolut divin care iti trezea toate simturile. Apoi pe o farfuriuta se afla o chifla din faina de orez umpluta cu carne si sos. 

 sushi

 covrig umplut cu crema de unt

 cutie bento

 inghetata cu clatite si dulceata de fasole

 galuste vegetale

 orez cu peste si supa

 cea mai buna prajitura cu banane din lume din toate timpurile

 cina de la hotel: creveti, peste prajit, salate

 orez cu creveti

 la restaurantul chinezesc

 sake

TOKYO 23 iunie - 1 iulie 2014 partea 1

Japonia este experienta suprema in viata unui calator. Este prima tara asiatica vizitata si am ramas profund impresionate de nivelul de civilizatie, politete, tehnica, curatenie, amabilitate, servicii. Dar deasupra tuturor mirarilor si admiratiilor se afla oamenii. Este adevarat ca noi am ales sa avem o experienta de neuitat si am ales cea mai buna linie aeriana: Qatar airlines. A fost pentru prima data cand am zburat cu aceasta linie, dar nu ultima cu siguranta. Am zburat 4 ore pana in Doha, capitala Qatarului, unde am stat 3 ore in aeroportul Hamad, proaspat renovat. Surprizele placute au inceput inca de aici: la fiecare 5 metri exista cate un cetatean pregatit pentru a te indruma oriunde doresti sa mergi, sa-ti ofere orice informatie ai nevoie cu zambetul pe buze. Singurul aspect mai putin placut in acest aeroport sunt locurile special amenajate pentru fumatori: sunt mici, gri si seamana foarte mult cu o camera de gazare. In rest totul este locul perfect pentru orice tranzitie catre alta tara, mai ales ca nu are ora de inchidere, toate magazinele sunt deschise non-stop. Din Doha am zburat inca 10 ore pana in Tokyo. In aeroportul Narita am trecut pe la emigrari, am luat viza, ni s-au facut poze si ni s-au luat amprente. Nu a durat insa foarte mult timp.Apoi am pus bagajele pe un carucior si ne-am indreptat spre biroul de unde am cumparat 2 bilete la firma Limusine Bus pentru insula Odaiba unde se alfa hotelul la care ne-am cazat. Aceasta firma, si altele la fel, conduce calatorii de la aeroportul Narita direct la hotelurile aferente fiecaruia. Am luat biletele care costa aproximativ 22 de euro si am iesit la peron, aflat foarte aproape de iesire. Am identificat poarta de plecare foarte repede si aici am vazut o fata draguta care ne-a intrebat unde mergem si ne-a cerut biletele. Pe ecranul de la poarta erau scrise 3 curse, din care a noastra era a doua. Pe jos in fata ecranului erau desenate trei culoare cu vopsea alba si fiecare calator trebuia sa se aseze la coada conform cursei sale. Noi aveam bilete la al doilea autobuz deci ne-am asezat la coada nr 2. In cateva secunde a venit un alt domn care ne-a cerut biletele si ne-a luat bagajele, le-a atatsat o hartie cu un numar, ne-a dat si noua acelasi nr pentru ridicarea bagajelor la hotel si ne-a facut semn sa asteptam autobuzul. Toate astea fara sa ne spuna nici un cuvant, doar prin semne politicoase. Si a venit autobuzul. La aceasta poarta lucrau o fata si un baiat care iti luau bagajele si le puneau in cala autobuzului si te ghidau spre in teriorul masinei. Cand a sosit autobuzul in statie, cei doi s-au aliniat in fata si s-au aplecat in semn de respect fata de sofer probabil. Au stat asa aplecati pana cand soferul a coborat. Apoi ni s-a facut semn sa intram. Cu pupilele dilatate de mirare am observat ca si la plecarea autobuzului cei doi s-au aplecat respectos si au stat asa cateva secunde. Dupa o ora si jumatate am ajuns in fata hotelului. Aici a venit un domn care ne-a luat bagajele din cala si le-a asezat pe un carucior si ne-a poftit in hol de unde ne-a preluat un altul care ne-a condus catre receptie. Langa receptie se aflau 5 persoane care asteptau sa te serveasca cu orice aveai nevoie. Unul dintre ei ne-a aratat unde sa mergem desi noi deja vazusem unde este recpetionerul. Ni s-a facut cazarea si apoi de data asta o fata destul de maruntica ne-a preluat cu tot cu bagaje pana la camera. Noi am mai stat in Europa la hoteluri de 4 si chiar 5 stele, dar asa ceva nu ne-a fost dat sa vedem. Noi am ales un hotel de 4 stele, Grand Pacific le Daiba , care s-a dovedid a fi de 5 stele.Serviciile si personalul au fost perfecte. De exemplu: hotelul iti ofera 4 plicuri de cafea si 4 de ceai verde pentru a incepe dimineata cu zambetul pe buze din camera. Eu nu beau cafea, dar mama da si nu a considerat ca 4 plicuri de cafea sunt suficiente pentru o dimineata insorita. Deci a trebuit sa lasam un biletel doamnei de la curatenie pentru a o ruga sa ne lase 8 pliculete de cafea. Nu numai ca am primit numarul de plicuri cerute, dar am primit si un biletel in care ni s-a multumit ca am ales acel hotel si ni s-a urat o sedere placuta in continuare. Acest minunat hotel se afla pe insula artificial construita numita Odaiba. Pentru a ajunge in centrul orasului Tokyo trebuie sa iei monorail-ul, un fel de metrou care merge fara conductor, pe sine aflate la cativa metri inaltime, la foarte multi metri inaltime. Din Odaiba pana in Shimbashi un bilet costa 320 de yeni japonezi. De aici mergi cu JR(japanese railway) linia Yamanote doua statii pana in statia Tokyo, bilet care costa 140 de yeni. Pentru schimbatul banilor recomand mall-ul Daimaru undeva la etajul 3, este cel mai bun curs: 1 euro este 134 yeni, iar la casele de schimb valutar un euro este 131 yeni. Si in Odaiba la Aqua Magic la un automat de schimbat un euro este tot 134 yeni. Cum se cumpara un bilet in statia Tokyo si in alte statii: te duci in fata automatelor, te uiti la harta tuturor liniilor de metrou si cauti statia la care vrei sa cobori. La fiecare statie scrie cate o cifra care reprezinta pretul in yeni din locul in care te afli pana la statia respectiva. Deci daca te afli in shimbashi si vrei sa ajungi in Tokyo station, te uiti pe harta la Tokyo station si acolo vezi scris 140 yeni. Scoti din buzunar 140 de yeni si ii bagi in masina automata, asta dupa ce ai apasat butonul pentru engleza desigur. Nu exista abonamente pentru o saptamana, nici macar pentru o zi. Exista doar o cartela pe care o poti incarca cu mai multi yeni. Daca totusi nu te descurci, langa fiecare intrare exista un birou unde poti intreba orice legat de calatoriile cu metroul, de la pret pana la traseu. Am auzit multe povesti despre faptul ca in Japonia nu te poti descurca pentru ca totul este scris in japoneza. Partial asa este, numai ca exista oameni peste tot, efectiv la fiecare pas, pregatiti pentru a raspunde la orice intrebare ai avea in legatura cu orice, si e pacat sa nu-i intrebi pentru ca asta ii face atat de fericiti. Chiar daca nu stiu engleza, fac tot posibilul si te ajuta, dupa care se apleaca si iti zambesc timp de 5 minute. E un sentiment foarte placut si e amuzant in acelasi timp cum te poti intelege prin semne si cum ii poti ferici printr-o simpla intrebare. In plus, in statia de tren Tokyo, exista multe birouri de informare unde se vorbeste engleza. Pe noi ne-a abordat un tanar in metrou si ne-a spus ca el vorbeste engleza si ne-a intrebat daca ne poate ajuta cu orice fel de informatie. Astea fiind spuse, doar rea vointa sa ai sa nu te poti descurca in Tokyo. Fiecare interactiune cu oamenii iti aduce zambetul pe buze. Cel mai bun exemplu de politete coplesitoare este la cumparaturi. Am vazut o pereche de pantaloni la un magazin, mi-au placut, i-am luat si am intrat in cabina de probat. Nici aceste cabine nu sunt ca in Europa, aici podeaua este alcatuita dintr-un mic podium cu mocheta si nu trebuie sa intri incaltat, pantofii raman afara. Asa am si facut iar cand am iesit am observat ca vanzatoarea trecuse pe acolo si imi aranjase pantofii foarte frumos astfel incat atunci cand voi iesi sa pot pasi direct in incaltari. Apoi in drum spre casa de marcat vine o alta vanzatoare si te ajuta sa duci imbracamintea catre casa. Aici te preia o alta vanzatoare care se uita la panatloni de exemplu si te intreaba daca marimea este ok, daca iti vin bine. Apoi urmeaza un ritual al impachetarii care se finalizeaza cu sigilarea pungii. Apoi te conduce pana la iesirea din magazin, iti inmaneaza punga cu ambele maini zambind si se apleaca respectuos. Prima data cand am cumparat ceva si doamna de acolo a luat punga si ne-a poftit catre iesire, nici nu stiam ce se intampla. Pana la urma ne-am obisnuit. Dar acelasi lucru s-a intamplat si cand am cumparat o scrumiera portabila, care e foarte mica si ambalata intr-o punga foarte mare. Ne-a trebuit acea scrumiera portabila pentru ca in Tokyo nu exista multe cosuri de gunoi. In primele zile nu cred ca am vazut 2 cosuri de gunoi si alea erau doar pentru cutii si sticle. In tot acest timp am incercat sa-i urmarim pe localnici sa vedem ce fac ei cu gunoiul sau cu tigarile fumate. Pana la urma am reusit sa vedem un japonez care dupa ce a fumat si-a scos tacticos un fel de portofel de piele si si-a asezat frumos mucul de tigara acolo, dupa care si-a pus scrumiera in buzunar. Pe langa asta mai este problema si cu locurile de fumat. Nu se fumeaza oriunde, doar in locurile special amenazate si astea sunt foarte putine. Cele care sunt arata ca o cutie mica si plina de fum. Dar exista multe restaurante in care se poate fuma.

PALERMO 18 iunie-26 iunie 2013

Pentru majoritatea oamenilor vacantele incep cu drumul catre aeroport; pentru noi incep cu drumul catre hotelul pentru animale pentru a ne lasa odorul. Si acum vreau sa fiu putin rautacioasa dar spun adevarul(din pacate pentru alti caini); pana acum ne-am lasat cainele intr-un loc ce parea civilizat si exorbitant de scump pentru serviciile oferite: Planeta Hamham. Am crezut ca daca dai un purcoi de bani, cainele tau va fi tratat decent si cu mare atentie. Nu este chiar asa. De fiecare data cand trebuia sa il duc la acel hotel eram foarte emotionata, aveam dureri de stomac, simteam o strangere de inima, ma gandeam numai la el si in general nu imi mai ardea de nici o vacanta. Cand il luam de acolo cainele mirosea a grajd, era foarte stresat psihic si dormea 2-3 ore neantors, in plus cand il plimbam puteam observa ca piciorele ii erau amortite si doua-trei zile se misca destul de ciudat. In plus cu banii mei, tot eu trebuia sa ii sun de mai multe ori pentru a programa dog-taxi-ul pentru dus-intors si pentru a-i gasi lui Adamus(asa il cheama pe sufletul meu pereche) un alt caine cu care sa stea pe timpul zilei, toate astea platite desigur. Deci dog-taxi nu functioneaza sambata si duminica, web-cam-ul nu merge, gradinita(atunci cand cainele cazat sta toata ziua afara cu alti caini) nu se poate pentru ca haitele de caini deja s-au format, etc. Si cireasa de pe tort este ca dupa o saptamana in care ai fost stresat(eu sunt foarte conectata cu cainele meu si simt ce simte si el), te intorci din asa-zis-a vacanta si vrei sa-l vezi cat mai repede si intrebi si tu ca omu: Unde este Adamus? Ti se raspunde cu o expresie tampa: care, ala agresiv? Dupa ce-mi revin din lesin, intreb: cum adica ala agresiv, cainele meu nu e agresiv. Ei, nu este cu dumneavoastra, dar e foarte pretentios, nu accepta pe oricine, mi s-a raspuns. Eu am un ciobanesc unguresc frumushal shi dragalas de numai 65 de kg, dar foarte, foarte bland. Daca este tratat cu iubire si respect, se comporta exemplar. Concluzia e ca Planeta hamham m-a dezamagit si vreau sa uit ca am trecut vreodata pe acolo. De data asta totul s-a intors la 180 de grade. Am intrebat in stanga si in dreapta(nu mi s-a raspuns dar eu am intrebat), am cautat disperata pe internet si…am gasit: Ringstar pet hotel. Nu am avut incredere in ce scria pe site-ul hotelului si m-am deplasat personal pentru a vedea personalul si conditiile reale de cazare. Ei bine oamenii astia sunt culmea: imaginile si informatiile de pe site sunt corecte si personalul este foarte amabil. Mi s-au prezentat toate camerele, mi s-a intocmit un contract de cazare a patrupedului iubit, un fel de formular in care trebuie notate toate informatiile necesare pentru un sejur de vis: ce si cand mananca, cat si cand se plimba, de ce boli sufera, ce varsta are, ce vaccinuri are facute, etc. In ziua plecarii domnul de la dog-taxi a venit la ora stabilita si l-am transportat la hotel. Cel mai mult m-a socat in mod pozitiv faptul ca inainte cu o saptamana sau cateva zile inainte de plecare nu am simtit nici o emotie in legatura cu separarea de Adamus, nu mi-a parut rau ca iar plec si il las singur o saptamana, nimic. Din momentul in care a intrat in hotel, Adamus s-a relaxat, s-a asezat pe podea cu piciorele in sus si i-a placut foarte mult pe cei de acolo. L-am dus in camera lui si am plecat imediat tocmai cand bea apa(data trecuta am plecat in lacrimi). In hol au un televizor de pe care iti poti observa cainele, care dupa cateva zgarieturi pe usa, s-a acomodat repede cu atmosfera. In hol ne-am intalnit si cu managerul si seful intregului hotel: Robert Caraiman care ne-a impresionat cu amabilitatea si pasiunea sa pentru caini. Ne-a comunicat ca fiecare angajat de acolo este obligat prin contractul de munca sa detina un caine sau o pisica si ca daca indrazneste ca agreseze chiar si verbal un oastepe cazat la hotelul sau este imediat concediat; lucru care de altfel mi se pare mai mult decat normal, daca nu iubesti animalele si nu ai compasiune pentru ele nu ai ce cauta intr-un astfel de job. Si am plecat spre aeroport fara pareri de rau fara emotii. Pe toata durata vacantei mi-am putut vedea frumusetea de caine de pe web-cam: cum bea apa, cum il scoate la ora exacta (si uneori chiar mai devreme) la plimbare, cum se misca, cum se plimba prin camera, cum nu s-a urcat niciodata pe canapeaua sau fotoliul din dotare, etc. Intr-o seara le-am cerut celor de la Ringstar pe facebook sa ii indeparteze covorul si sa ii inchida lumina pe timpul noptii si cateva ore mai tarziu am observat schimbarile. Diferentele s-au vazut si dupa ce l-am adus acasa: nu a mai dormit ore in sir pentru ca nu mai era stresat, nu mirosea a nimic respingator, nu avea muschii atrofiati, nu avea dificultati in miscare. Ma bucur din suflet ca am gasit acest loc, ii admir si aplaud pe cei care lucreaza acolo si recomand tuturor celor care au un animal de companie sa apeleze cu incredere la serviciile lor. 

Ne-am cumparat bilet Bucuresti-Palermo cu escala de o ora in Milano, aeroportul Linnate. Nici eu nu am auzit de acest aeroport din Milano, dar spre surprinderea mea este extraordinar de mare. Aterizarea in Palermo a fost una dintre cele mai frumoase de pana acum. Orasul si aeroportul sunt inconjurate de munti stancosi extraordinar de frumosi. Pentru a ajunge la hotelul nostru, trebuia sa mergem pana la gara si apoi cu piciorusul pe Via Roma. Am urcat in autobuz. Cum ma uitam eu frumos pe gps-ul din dotare, observ ca daca am cobora pe o straduta prin apropierea portului ar fi mai usor de ajuns la hotel. Ii spun tampi…adica soferului sa ne lase aici. El ne intreaba care e adresa hotelului si cum se cheama si apoi exclama: aaaaa, dar nu e bine aici; trebuia sa coborati cu o statie mai devreme; de aici trebuie sa mergeti foarte mult. (am constatat cu stupoare a doua zi ca de unde l-am rugat pe bou sa opreasca sa coboram era de mers cateva minute pana la hotel, dar cu sicilienii nu e bine sa te contrazici, sunt o specie aparte de oameni, nu de italieni, de oameni) Si ne duce frate inca un sfert de ora cu autocarul pana la dracu in praznic la gara. Aici ne spune ca vorbeste el cu o colega sa ne duca  la statia la care ar fi trebuit sa coboram. Toata povestea asta ne-a costat inca o ora de mers si asteptat in acel autobuz pentru ca doamna soferita sa ne lase la cativa metri de locul unde ar fi trebuit sa ne lase celalalt sofer. Zii va fan culo si mergi mai departe. Ajungem la hotel. Suntem obosite si flamande. Intrebam: aveti camere pentru fumatori? Nu, evident. Ok. Mergem in camera si observam ca signora de la receptie ori era beata ori… Camera era prevazuta cu o terasa in are liber de care receptionera nu a mentionat nimic.  Probabil a vrut ca surpriza sa fie de proportii si chiar a fost. Hotelul se numeste Mercure Centro Palermo si este destul de ok; spatiul din camera a fost a doua surpriza foarte placuta: camera era imensa, cu 2 fotolii, baie spatioasa; wi-fi gratuit era numai in holul de la receptie si trebuia ca in fiecare zi sa ceri un cod pentru a te putea loga; in fiecare seara la bar existau cateva gustari pentru oaspeti incepand cu ora 19.00 p.m. cam pana la orele 20.30 p.m.(daca ratai momentul…nu mai prindeai nimic). Neplacerile legate de hotel au constat in televizorul minuscul(nici nu vedeam sigla canalului) micul dejun era extrem, dar extrem de sarac, mai ales pentru subsemnata care prefera preparate din carne. Aparent micul dejun era variat, dar intru-cat nu fac parte din categoria celor care se indulcesc de dimineata, pentru mine a fost cam monoton. La capitolul saraturi nu aveau decat 10 felii(le-am numarat) de bacon(prosciuto) din care 6 erau carbonizate si nu exagerez cu nimic din pacate, cateva felii de branza(cascaval), mozzarella, ceva salam fara gust, sunca presata, multa paine(nu consum asa ceva), rosii si bineanteles nelipsita omleta(la care nici nu ma uit). Dulciurile erau foarte bine reprezentate: prajituri de toate formele si culorile, canolli cu branza, dulceata, gemuri, placinte, cornuri(cam tari), fructe, compoturi, iaurturi cu fructe, toate foarte, foarte dulci. Dupa ce ca in fiecare dimineata am mancat numai bacon ars cu rosii(atat mi-a placut din toata oferta) intr-o zi s-a stricat si dozatorul de suc, deci nici din ala nu am mai baut. Un singur lucru nu am inteles: daca eu luam in fiecare dimineata toata sunca prajita(era si multa) la ora 07.00 a.m., cei care veneau dupa mine ce mancau? Pentru ca nu am vazut sa mai inlocuiasca tavitele odata consumate. Trist. 

Primele impresii despre Palermo nu sunt foarte placute: am vazut multi saci de gunoi peste tot, pe strazi, pe trotuare, peste tot; acestea erau acompaniate de un miros specific amestecat cu cel de canalizare(pe asta il simteam si in baia hotelului); trafic infernal: desi este un orasel de provincie(nu este Roma) exista prea multe scutere care merg in toate directiile si nu respecta nici o regula de circulatie. M-am amintit de India. Cand vrei sa traversezi pe trecerea de pietoni te simti jenat pentru ca in primul rand toate scuterele sunt deja pe jumatatea trecerii iar conducatorii de scutere se uita la tine de parca din cauza ta si a trecerii tale nesimtite prin acel loc ei nu mai pot ajunge la destinatie. Mijloacele de transport in comun sunt si mai groaznice. De fapt nu sunt groaznice, sunt ca un lagar pe patru roti. Cand am vazut autobuzele italiene(doar cele din sudul tarii) mi-am adus aminte de autobuzele de la noi, alea care mergeau cand eram copil la tara care faceau un zgomot care iti tiua pana adoua zi in urechi. Am ales sa mergem cu un astfel de monstru pana la singurul mall din oras: Conca d`oro. Pana la stadion am luat autobuzul 101 de pe via Roma care era plin ochi si urechi. Am stat in fata, langa sofer care racnea la doua fete si fetele la el in siciliana. Cel putin asta am crezut, ca se cearta, pana i-am auzit ca rad si flirteaza intre ei, ceva foarte comun in aceasta tara minunata. De la stadion am luat un autobuz mai aerisit si mai modern pana la mall. La intoarcere nu am mai avut acelasi noroc. Am asteptat in statie autobuzul 101 cel putin jumatate de ora, timp in care statia a devenit neagra de oameni care ce sa vezi toti vroiau sa urce in 101. Si dupa o criza de nervi si multe urari din partea noastra pentru sofer si intreaga companie de transport in comun, apare si 101. Ne impingem, fortam si intram in fata autobuzului. Asta a fost cea mai inteligenta alegere facuta vreodata in viata mea pentru ca bara din usa imi intra in coaste si nu mai aveam aer, soferul, inteligent, nu a mai deschis usa din fata, in afara de o singura data cand a intrat o cucoana(nu stiu cum a reusit sa intre). Asa am mers mai bine de jumatate de ora pana am coborat cu 3 kg mai slabe, transpirate si traumatizate. Ne-am asezat pe o banca langa statie pentru a ne trage sufletul si observ o secventa rupta din evul mediu: un alt autobuz ajunge in statie, usile erau deja deformate de multimea din interior si din pacate s-au deschis. Din interior se auzea vocea unui tanar barbat, fara tricou, care ragea la altul care saracu vroia si el sa se urce(nu stiu cum, ca si mustele iesisera din acel autobuz al groazei ca nu mai aveau loc). 5 minute s-au certat, sincer m-am mirat cum de nu s-au luat si la bataie, dar usile s-au inchis si domnul din statie a ramas pe loc. Am mai avut o incercare de a lua un autobuz, atunci cand ne-am intors din Catania si deja eram obosite, dar nici atunci nu s-a putut din cauza unei don`soare care m-a umplut de calti. Deci noi aveam un portofel plin de marunti, de 0.5 eurocenti de care normal, vroiam sa scapam. Sunt tot bani nu? Am numarat 2.60 de euro pentru 2 bilete si i-am dat. Fata a facut o figura de parca ii dadusem bani trasi la xerox si ne-a spus ca ea nu ii primeste. In acel moment am simtit cum adrenalina a luat liftul si a parasit corpul prin podoaba capilara. POFTIM? Cum adica, nu sunt tot bani? Nu, ca trebuie ca eu sa-i dau bancnote si ea sa-mi dea rest tot marunti. Si evident am mers pe jos pana inapoi la hotel, blestemand si urand numai de bine tuturor mamelor italiene cu tot neamul lor de mascalzone.

Palermo si in general tot sudul Italiei este pentru cei care au un nivel al glicemiei sub limita normalului. Totul este extraordinar de dulce. Si nu exagerez cu nimic. Am cumparat de la supermarket un iaurt simplu, cand am ajuns acasa era dulce. Nu am mai mancat vreodata iaurt simplu dulce. Nu avea nici o aroma in afara de cea de zahar. In alta zi am luat o sticla de apa care ati ghicit, era dulce. Apa dulce? Nu stiu, presupun ca acea cladura le scade glicemia, altfel nu imi explic. Iar dulciurile…sunt prea dulci. In afara de tiramisu nu se poate consuma nimic. Si granita…este un preparat foarte ciudat. Am observat ca in toata sicilia se prepara in modalitati diferite dar toate au ceva in comun: sunt dulci. Deci in esenta este vorba despre gheata zdrobita mai mult sau mai putin stropita din belsug cu sirop de diferite arome. Am baut de cafea(aia a fost cea mai buna aroma pentru ca era foarte concentrata si amara), de menta(groaznica), mandarine, ciocolata, portocale. Dupa o astfel de experienta aveam nevoie de 2kg de apa si ceva sarat. 

Mancarea in schimb m-a socat in cel mai pozitiv mod cu putinta. Este la polul opus fata de nordul tarii. In nord 99.9% dintre restaurante ofera mancare turistica, nimeni nu respecta retetele originale. In Sicilia totul este extrem de bun, retetele sunt traditionale, iar preturile sunt indecent de placute. In prima seara in Palermo, dupa o zi lunga de mers cu avionul plus o escala, am vrut totusi sa nu ne culcam cu stomacurile lipite de sira spinarii. Este incredibil dar la Alitalia nu ti se dau decat niste covrigei mititei saraci si un biscuitel mititel dulce. Atat. Nici in timpul escalei nu am avut timp sa mancam, deci am asteptat pana la destinatie. Am mers in jurul hotelului timp de vreo jumatate de ora cautand un loc decent pentru a lua o gustare de seara-noapte. Era ora 23.00. Am gasit pana la urma un bonito restaurant numit 13, un fel de tapas bar cu un design futurist, foarte modern. Acolo am comandat mai multe gustari; erau foarte mici. Am mancat rulouri de zuchini cu branza, mici piftele cu sos, mici piftele vegetariene si o margarita. De obicei ocolim centrul orasului pe care il vizitam pentru a ne delecta cu un pranz delicios, dar acum cele mai bune festine le-am avut in centru si la preturi rezonabile. Am inceput licitatia cu paste ragu si paste cu branza la un restaurant central cu terasa. Nu era nimeni cand am intrat noi. Servirea a fost ok, dar pastele au fost…de nedescris. In afara de faina de parmezan care ningea ca in povesti peste minunatia rosie din farfurie amestecandu-se magic cu uleiul amarui de masline, sicilienii au un piper foarte aromat care iti catifeleaza cerul palatin. Apoi(in alta zi desigur) am descoperit un restaurant cochet langa hotelul nostru unde am comandat paste carbonara si ravioli de peste cu sos de portocale si o bere. Carbonara a fost divina, iar sosul de portocale de la ravioli…of…foarte bine echilibrat. In Catania am mancat cele mai bune bruschete din lume. Erau cu un sos minunat de verdeturi si rosii. Apoi scoici cu vin alb si usturoi si pentru prima data in viata: carne de cal. A costat 5 euro(incredibil) si era subtire cat o foaie de tigara. Sincer nu mi s-a parut a avea un gust diferit fata de cel de vita. Era putin mai atoasa si mai tare. In ziua cand am fost la Conca D`oro, un mall din Palermo, si mi s-a parut foarte ciudat ca nu aveau nici un restaurant traditional. Exista numai Burger King, panini, inghetata, granita. Am gasit totusi un restaurant texan care parea destul de bun si contrar convingerilor mele puternice conform carora mananc numai traditional in Italia, am intrat, caci nu aveam alta optiune. Aici am comandat un buritto vegetarian si fileuri de vita cu un sos extraordinar de bun, un gust afumat care a facut toti banii. Am lasat pentru ultima zi dulciurile traditionale(le-am mancat in loc de masa de pranz). Am savurat un foarte mare canoli si o minunatie de tiramisu. Eu m-am topit dupa acest miracol numit tiramisu: nu este dulce deloc, placut de parfumat, absolut perfect. Canoli pe de alta parte este destul de dulce dar la fel de bun. Seara in sfarsit am putut si eu sa imi cumpar o gelata de la cea mai buna gelaterie din Palermo. Mi s-a facut rau de cum am intrat. Aveau toate aromele de inghetata pe care ti le-ai fi putut dori, doua robinete de topping: unul cu ciocolata normala si altul cu ciocolata alba, plus dozatoare de granita de unde iti puteai asezona singur propria bautura. Aici am hotarat sa experimentez pentru prima data gelata in chifla de paine dulce, traditionala in Sicilia. Pe langa inghetata ti se ofera si frisca si un disc de napolitana. A fost cea mai buna inghetata pe care am mancat-o vreodata. Acea paine nu era prea dulce si se complimenta perfect cu gustul gelatei. 

Partea care nu mi-a placut deloc in Sicilia au fost carutele trase de cai care transportau turistii prin oras. Nu pot intelege de ce se permite tratarea animalelor in acest hal. Canicula, mai ales din timpul pranzului, era ucigatoare si acei cai stateau si indurau si acceptau tot ce spunea stapanul lor. Groaznica priveliste. Cai stand in picioare asteptand clienti, in temperaturi de peste 40 de grade.

Calatoria la Catania: dureaza 2 ore si costa cam 20 de euro dus-intors. Am luat  autobuzul de la gara si dupa 2 ore eram la destinatie. Catania este un orasel de provincie, destul de saracacios. Speram sa putem vedea muntele Etna de aproape, dar cand am ajuns acolo am vazut o umbra albastrie undeva foarte departe. Am fost destul de dezamagita. Palermo este un oras superb pe langa Catania, este inconjurat de munti. Nu am avut timp foarte mult de vizitat aici, doar cateva ore, dar sincer nici nu cred ca era necesar. Am admirat parcul in centrul orasului care era intr-adevar frumos si cam atat.