Valencia 21-24 aprilie 29012

Niciodata planul de acasa nu se potriveste cu cel din...Spania. Noi ne-am propus vitejeste sa vizitam 3 orase spaniole, in ordinea de pe tricou: Valencia, Sevilia si Madrid. Intru-cat am lesinat cand am auzit cate ore ar trebui sa petrecem pe tren de la Valencia pana la Sevilia(si pretul biletelor), am decis intelept sa ramanem doar la 2 orase. Mai intai trebuie sa ma descarc si sa spun ca ma enerveaza foarte tare compania aeriana Blue Air. Stiu ca este o companie low cost si ca odata ce iti cumperi bilete la o astfel de companie iti asumi tot ce inseamna acest lucru. Dar, totusi. Stiam si am acceptat de mult faptul ca nu ti se da un pahar de apa, ca se mai intarzie, ca orele de zbor sunt destul de dificil de suportat (ambele zboruri fiind noaptea in cazul excursiei de acum), ca ti se cer bani daca vrei un anume loc in avion si daca respiri mai profund. DAR de aici si pana la a zbura cu un avion care avea niste scaune in care abia puteai incapea este o mare distanta. Prima data am crezut ca m-am ingrasat eu cu vreo 50 de kile si m-am si inaltat cu vreo 20 de cm, intru-cat nu ma puteam misca deloc in scele scaune, nici in stanga, nici in dreapta. Apoi am constatat ca si mama are aceasi problema, ea fiind jumatate cat mine, deci nu era doar problema mea. Dupa aproximativ 4 ore, cand m-am ridicat de pe scaun, am vazut ca pe scaunul din fata mea erau urmele genunchilor mei. Iar la nivelul gatului erau amplasate niste tetiere care probabil erau construite pentru a te ajuta sa-ti sprijini capul, dar de fapt iti blocau spatele si ti-l curbau astfel incat am iesit din avion intr-o durere de coloana vertebrala greu de descris. Asta a fost la dus. La intors scaunele au fost mai bune, insa intarzierea de o ora ne-a intins nervii dincolo de orice limita umana. Ai zice ca o ora nu este mult, dar daca vii la aeroport de la ora 22.00 si ai avionul la ora 02.00 si nimeni nu te anunta cand se face imbarcarea, nimeni nu-si cere scuze pentru neplacerile produse si mai astepti si juma de ora ca pasagerii sa-si gaseasca locul in avion... Aici trebuie neaparat sa fac o acolada, o paranteza patrata si una rotunda. Aceasta calitate umana este intalnita doar la romani. Nu am calatorit decat de cateva ori dintr-o tara straina in alta, dar niciodata nu am vazut o asemenea imbulzeala la usa avionului, si nici cozi interminabile pentru ca unii se blocheaza pe culoarul avionului. Nu pot sa-mi explix la nici un nivel de ce se reped romanii sa intre primii in avion; se tem ca pleaca avionul fara ei? se tem ca raman fara locuri? Si apoi inca o intrebare existentiala: de ce odata urcati in avion nu isi pot gasi in mai putin de 20 de minute locul? Unii chiar sunt dezorientati si intreaba stewardesele. Apoi incepe spectacolul bagajelor de mana care sunt de la genti in standarde normale pana la sacose(sacose, la plural). Iar acele impingeri cu toata forta de genti/sacose in acel compartiment pentru bagaje nici nu mai are sens sa-l comentez. Si daca mai ai si norocul ca in acelasi avion sa fie si cativa copii, idealul ar fi de la 6 in sus si toti sub 4 ani,(cum ati ghicit ca a fost si in cazul nostru)esti de-a dreptul fericit.
Deci ajungem cum era si normal pe la orele 01.00 a.m. Cam intuneric in aeroport. Iesim si intrebam in spaniola, ca altceva nu se stie: cum ajungem in ciudad(adica oras)? Doar cu taxiul la ora asta. Bun. Asta n-am mai incercat-o. Am ales ultimul taxi ramas si am spus numele hotelului: NH Villacarlos. Daca spatiul si scaunele din avion erau macar jumatate cat erau in acest taxi, ajungeam iluminata in Spania. 22 de euro pana in centrul orasului, am respirat usurate. A dpua zi, fiind duminica, am aflat un adevar crud despre Spania: nu este nimic deschis. Ne-am bucurat. Am decis sa mergem in port, sa mancam micul dejun traditional spaniol: churros con ciocholate. Recunosc ca nu ma intereseaza prea mult vremea si cum sa ma imbrac(se si vede) dar mama m-a avertizat de acasa ca in Spania e foarte, foarte cald. Ok. Deci mi-am pus un tricou si pantaloni lungi, in care credeam ca ma voi coace. Si iesim. In 10 minute ne-am reintors la hotel pentru a ne lua gecile. Vantul valencian mi-a amintit de Dublin. Numai acolo am simtit ca imi fuge capul de pe umeri din cauza vantului. Si ne indreptam pe jos spre port. Ar fi trebuit sa luam un autobuz, ca costa 1.50 euro biletul, dar noi mereu suntem curajoase si naive si nu credem localnicii care ne spun ca e destul de mult de mers pe jos. "Ei cat poate sa fie de departe, il vedem de aici?" Nu e vorba ca era departe, ci ca in drum spre port, nefiind nimic deschis, nu era nimic de vazut.Si ajungem intr-un final si in port, unde se desfasura o cursa de patine cu rotile. De undeva din port se auzea o voce, cred ca era prezentatorul show-ului, care ragea ingrozitor incercand sa-i incurajeze pe participanti. Am ocolit zona, intru-cat nu ne auzeam nici gandurile, si am intrat in port, unde speram sa mancam o paella cu marisco(fructe de mare).

Spre surprinderea noastra, nu era nici o terasa, nici un restaurant, nimic. Poate exista in locul de unde venea galagia pe patine, nu stiu. Cert este ca ne-am intors putin undeva langa port si am incercat pentru prima data churros cu ciocolata calda.

Churros sunt un fel de gogosi spritate neutre, adica nici sarate nici dulci, pe care la nevoie si placere le poti inmuia in ciocolata. Acestia pecare le-am servit aici erau preparati cel putin cu o zi inainte si erau destul de mari. Ulterior am aflat ca de fapt nu erau churros, ci porras, o verisoara a churros-ului.

Am decis sa mergem la cea mai importanta atractie turistica a Valenciei si singurul loc care era deschis duminica: orasul stiintelor si a artelor.Autobuzul ne-a lasat chiar la intrarea in gradinile Turia. Aici am avut o experienta in afara corpului. In aceasta gradina mare si frumoasa, spaniolii s-au gandit sa faca si un loc pentru caini. Si au facut un fel de lac de mica adancime, unde patrupedele sa poata inota, juca si socializa.

Am vazut caini de toate rasele si marimile. Cred ca am stat mai mult de o ora admirand cum cainii aduceau maingile aruncate in apa inapoi la stapani. Ne-am amuzat si cu cateva nume de catei in spaniola: "bifon" asta a fost cel mai comic, "canela" adica scortisoara si "tres" adica trei.Dupa care am inceput sa ne plimbam prin orasul stiintelor si artelor.

Cred cu convingere ca arhitectul care a conceput acest proiect este reancarnarea directa a lui Gaudi, sau ca l-a idolatrizat de mic copil. Gaudi s-a inspirat din formele plantelor pentru a crea minunatia de la Bacelona, iar acesta s-a inspirat din formele marine, in special a pestilor. Muzeele, acvariile si gradina zoologica sunt construite in forme de pesti, balena care iese din apa, pisica de mare, etc. Toate acestea inconjurate de un mic strat de apa cristalina care armonizeaza si energizeaza intregul "oras". Genial. Sunt trei mari "muzee" pe care le poti vizita: muzeul stiintelor, muzeul hemisferic si muzeul oceanografic. Noi am ales sa vizitam doar oceanograficul, care includea si un spectacol acrobatic cu delfini. Intrarea a costat 25 euro de persoana.

Prima adata am intrat sa vedem acvariile ce contineau mii de specii de pesti. Pentru noi a fost pentru prima data cand am intrat intr-un acvariu care se continua si pe tavan si care ne inconjura. Tot aici am admirat jocul armonios al focilor care isi faceau plimbarea de amiaza. La ora pranzului am decis sa mergem la cel mai scump restaurant la care am fost vreodata.

Se numeste "submarin", este de 5 stele si interiorul este inconjurat de acvarii. A fost un decor de vis. Pestii inotau in jurul meselor. Dar ce sa-ti comanzi cand o paella era 25 de euro, in conditiile in care in oras costa 12 euro? Sigur ca era paella cu homar si nu faceau decat pentru doua persoane. Asa ca ne-am comandat doar startere, un consome cu pulpo(caracatita) si calamari cu carnati negri(un fel de sangerete). Nu ne-am saturat intru-cat portiile erau doar asa de gust, de facut pofta, nu de mancat. Dar a meritat experienta decorului. Personal prefer sa manac ce manaca localnicii; este si mai gustos si mai ieftin si mai pitoresc. Apoi am mers la delfinariu. Am ajuns cu o jumatate de ora mai devreme pentru a prinde locuri cat de cat mai bune. Delfinii erau in apa si inotau.

Exact la ora 3 jumatate, cand era programata inceperea spectacolului, delfinii au inceput sa se agite si sa se aseze in fata galetilor cu somon, desi dresorii inca nu aparusera inca. Si a inceput show-ul. Mama a inceput sa planga, eu sa filmez. Tumbe, aplauze cu coada pe apa, demonstrarea vitezei delfinilor, oameni care faceau acrobatii impreuna cu delfinii, dresorii care zburau pe botul delfinilor, absolut impresionant. Intregul concept al spectacolului era de fapt asemanarile si diferentele intre umani si delfini. Sigur ca delfinii castigau de fiecare data, dar ii aplaudau cu coada si pe umani in incercarile lor. Am ras, m-am emotionat, m-am distrat, pana la un punct, cand la un semn al delfinului sef(care era dublu cat ceilalti, probabil era mai batran si mai intelept) au inceput sa scoata zgomotele lor specifice in cor. Pana aici mi-a fost; am inceput sa plang (nu in hohote). M-a emotionat ideea de a te compara cu delfinii, respectul fata de aceste animale superbe promovat de prezentatoare, zambetul lor molipsitor, starea pe care au transmis-o. A fost o experienta divina. Asta e un motiv extrem de bun pentru a veni pe pamant. Apoi am fost in centrul orasului, in piata Reina, am mancat o inghetata de mango si inapoi la hotel.

A doua zi, fiind luni, ne-am gandit sa mergem sa ne luam bilete de tren pentru a ajunge in urmatoarea zi la Madrid. Doamna de la centrul de informatii ne-a spus ca trenul pentru Madrid, numit Ave, pleaca de la o gara moderna, abia construita, dar biletele se cumpara de la gara principala, aproape de centru. Am gasit destul de usor gara cu biletele si ne-am asejat la coada. Cand am ajuns, ni s-a spus ca nu de aici se cumpara biletele ci de la gara noua. Cum? Am intrebat noi, pai ni s-a spus ca de aici se cumpara. Am crezut ca cei de la centrul de informatii stiu ce vorbesc, dar vad ca nu intotdeauna. Urmatoarea intrebare pentru cel de la ghiseu a fost: si cum se ajunge la noua gara? Pe jos. PE JOS? Da, exista un autobuz de la o gara la alta, dar trebuie sa ai biletul de tren la tine. Of. Era si ora pranzului. Drumul a durat cam 15 minute. Ajungem in sfarsit la gara noua, moderna, si intrebam cat costa un bilet pentru Madrid. Si am primit raspunsul: 80 de euro. Dupa o mica pauza, am intrebat: asta e la clasa intai sau la vip? Nu, nu, la clasa a doua, dar ajunge in capitala intr-o ora jumatate.. Aha, ok. VALENCIA

Am hotarat sa ne intoarcem inapoi la gara veche pentru ca era stategic pozitionata langa plaza del torro si vroiam sa vedem daca exista o posibilitate de a asista la o corida. Nu am dorit sa mai venim pe jos de la gara noua la cea veche(avem un talent special de a merge pe jos pana cand ne simtim tapile in umeri) si hai sa luam metroul sau un autobuz. Autobuzele erau putine si nu mergeau unde mergeam si noi, si am gasit dupa 10 minute de mers o statie de metrou.Da, asa de departe era. Un metroul mai amarat si mai lent nu am vazut niciodata in viata mea. Si scump si urat si cu statii rare.Si am revenit la plaza del torro. Nu am apucat sa vedem muzeul taurilor, intru-cat era deschis pana la ora 14.00 si deci era destuld e tarziu. Am inceput sa cautam un restaurant in care sa experimentam o paella traditionala. Am gasit un restaurant cam turistic unde am comandat o paella cu orez negru si si una cu fructe de mare. Mi-a placut pentru ca nu avea deloc gust de orez, totul mirosea a mare. Foarte, foarte bun, desi eu nu ma omor dupa orez. In urmatoarea zi am purces catre Madrid.